Julius Constantinescu

În caz că vă gîndiţi că vecinul dumneavoastră de la 3 care creşte găini pe balcon şi face grătar în spatele blocului e primul ţăran mutat la oraş, vă înşelaţi. În fapt, ţăranii au început să migreze masiv la oraş în a doua jumătate a secolului XIX, şi nu ca să-şi ia Dacie şi s-o tureze toată ziua în faţa blocului sau ca să dea găuri în perete cu bormaşina la 7 dimineaţa, ci de foame. Trebuie spus că, pe vremea aia, la oraş nu erau nici apartamentele confort 2 din Militari, nici OTV sau televiziunea Favorit, şi nici posturi de bodyguard nu prea se scoteau la concurs; în schimb, oraşul gemea de capitalişti veroşi, lipsiţi de cea mai mică urmă de omenie, cărora priveliştea mulţimii lihnite de foame care aştepta la poarta fabricii le mîngîia sufletul mic şi negru (sentiment încercat şi astăzi de investitorii italieni din judeţul Suceava, atunci cînd soseşte un lot nou de muncitori chinezi). Abundenţa de muncitori dispuşi să lucreze 14 ore pe zi pentru un salariu de mizerie a scurtat considerabil durata interviurilor de angajare, care se rezumau, în principiu, la o singură frază: “Dacă nu-ţi convine, mai sînt sute care aşteaptă afară” (atitudine păstrată pînă în zilele noastre, probabil că ştiţi).

Pentru a-şi asigura loialitatea angajaţilor (bineînţeles că puteau să angajeze alţii î n locul lor, dar capitaliştii nu se dădeau în vînt să cheltuie bani calificînd alţi muncitori), patronii au construit în jurul fabricilor locuinţe pentru muncitori cu chirie subvenţionată (în fond, era o locuinţă insalubră prezentată drept un favor pe care ţi-l face patronul, aşa cum băncile de astăzi îţi oferă discount la dobînzile uriaşe pe care ţi le pretind). Oraşele-uzină nu ofereau, desigur, asistenţă medicală sau şcoli pentru copiii muncitorilor, iar în caz că erai dat afară nu doar că nu primeai niciun ban, dar trebuia să pleci şi din casă, îngroşînd rîndurile lumpenproletariatului de pe străzi.

În anul 1872, 100.000 de muncitori americani au demonstrat la New York, cerînd reducerea timpului de lucru la 8 ore. Pe 1 mai 1886, sute de mii de lucrători protestează pe tot teritoriul Statelor Unite împotriva regimului de muncă, pentru prima oară în istorie 35.000 de muncitori cîştigînd dreptul la ziua de muncă de 8 ore (fără reducerea salariului, în caz că ne citesc şi oligarhi). Iar în 1889, lucrările Internaţionalei a II-a, desfăşurate la Paris, adoptă o rezoluţie prin care ziua de 1 Mai devine Ziua internaţională a muncitorilor.
O sută şi ceva de ani mai tîrziu, lumea se înghesuie să lucreze cîte 14 ore pe zi la multinaţionale, pentru că încă sînt sute de oameni la poartă care abia aşteaptă să le ia locul. Păi de-aia am murit noi în ’886, mă?

PS: Ştiu că aici ar fi trebuit să fie un text haios, dar l-am scris intenţionat fără poante pentru a protesta împotriva exploatării de către patronul ziarului, care, fiind complet lipsit de scrupule, pretinde să scriu 5 texte bune pe săptămînă.