Cafea cu un rulou de scorțișoară

Ionuț Șendroiu

 

Unul din principalele farmece ale Luandei tocmai se apropie de masa mea, legănat de mișcarea de șolduri a chelneriței: o ceașcă cu un espresso scurt și gros, adusă pe o farfurioară cu un plic de zahăr demerara și un rulou de scorțișoară de Ceylon.

 

img_0334

 

Cafe com pau de canela

Chelnerița depune prețioasa încărcătură pe măsuță, iar eu încep deja să salivez, cu nările în aburii cafelei. Rup plicul de demerara și presar o parte din zahăr peste spuma vâscoasă – atât de vâscoasă încât cristalele brune rămân pe suprafața ei, dizolvându-se încet, fără a se scufunda,  până când o fac să semene cu blana unui ghepard.

 

Acum e momentul să desfac din ambalaj ruloul de scorțișoară și să-l înfig în spuma cafelei. Dacă spuma are consistența corectă, ruloul de scorțișoară se va înclina lent spre una din marginile ceștii, tăind în spumă o virgulă neagră de lichid fierbinte. Prin breșele create de cristalele de demerara, cafeaua începe să împrăștie arome tari, ca un gheizer.

 

Cafea cu scorțișoară se poate bea, în zilele noastre, în multe cafenele de tip fast food din lumea întreagă, doar că aici, pe coasta asta de Atlantic, povestea cafelei cu scorțișoară nu se rezumă la a turna în cafea o pulbere combinată cu potențiatori de gust și aromă, ca în bodegile unde se vinde vin fiert în pahare din plastic. Să-ți miroasă gura, după trei sorbituri, a ciungă cu cinamon flavour.

 

Ideea nu este ca scorțișoara să anuleze aroma cafelei și nici măcar nu este nevoie să se simtă din prima. Ideea e să închizi ochii, să asculți zumzetul Luandei, apoi să adie briza și să simți izul ăla de arabica prăjită, cu un zvâc vicios la final. Și să trebuiască, intrigat, să adulmeci din nou, de data asta profund, până simți mirosul oceanului, aflat la câteva duzini de acoperișuri distanță.

 

Și abia atunci să ghicești scorțișoara.

 

Rinocerul Regelui Mirodeniilor

Când primele galioane portugheze încărcate cu scorțișoară din Sri Lanka au acostat, după 1576, în Luanda, numită pe atunci “São Paulo da Assumpção de Loanda”, să-și refacă proviziile de apă și mâncare, înainte de a-și continua călătoria spre Lisabona, scorțișoara avea în Europa preț de aur. Timp de aproape două mii de ani, exclusivitatea fusese deținută de negustorii arabi, care o vindeau în Egipt, în portul Alexandriei. Arabii păstrau cu cerbicie secretul originii scoțișoarei, aburindu-i pe comercianţii europeni cu tot felul de legende, una mai credibilă decât alta. Herodot, de exemplu, consemna că niște păsări enorme, numite cinnamologus își fac cuiburi din scorțișoară pură în vârful unor stânci inaccesibile din pustiul Arabiei. Ele aduc scoțișoara dintr-un tarâm necunoscut, în care doar ele pot ajunge, în zbor. Ca să le fure scorțișoara, negustorii arabi sunt nevoiți să sacrifice mai multe vite și să le împrăștie leșurile în zonele în care acestea cuibăresc. Se ascund apoi printre stânci și așteaptă. Dacă au noroc, iar carcasele de vită pe care păsările le cară în cuiburi sunt suficient de grele, cuiburile se prăbușesc sub greutatea lor și negustorii se furișează la adăpostul nopții să adune bucățile de scorțișoara. Dar desigur, este nevoie de multe carcase de vită ca să răstoarne un cuib, iar vitele sunt foarte scumpe prin părțile acelea. Pe Aristotel, în schimb, arabii l-au păcălit că niște arcași pricepuți trag cu săgeți sau pietre în cuiburi, după ce păsările Cinnamologus pleacă după mâncare, până când răstoarnă cuibul, dar arcașii ăștia sunt foarte greu de tocmit și cer mulți bani. Pliniu cel Bătrân a fost singurul care s-a arătat sceptic față de existența păsărilor Cinnamologus, menționând că, după părerea lui, este o vrăjeală a negustorilor, al căror unic scop este să umfle prețurile. Cu toate acestea, nici măcar înțeleptul Pliniu nu avea idee din ce parte a lumii ar putea să provină aromata scoarță de copac.

 

Monopolul arabilor a început să se clatine după ce Bartolomeu Dias a izbutit, la 1488, să treacă din Oceanul Atlantic în Oceanul Indian, ocolind înspăimântătorul promontoriu pe care l-a numit Cabo das Tormentas – Capul Furtunilor. Cu o sclipire demnă de un geniu al PR-ului, regele João II al Portugaliei a schimbat denumirea realistă dată de Dias în cel mai optimist nume posibil, Cabo da Boa Esperança – Capul Bunei Speranțe, ceea ce i-a asigurat un număr mare de marinari experimentați, dispuși să se îmbarce pentru următoarele expediții spre India, conduse de Vasco da Gama.

 

Lourenço de Almeida, fiul viceregelui portughez al Indiei, Dom Francesco De Almeida, este cel care, în 1505, la vârsta de 25 de ani, a devenit primul european care a pus piciorul, din pură întâmplare, pe insula cu copaci a căror coajă se cântărea în aur. Taică-său îl trimisese, de fapt, spre insulele Maldive, să urmărească nişte nave maure care se îndreptau spre Marea Roşie, încărcate cu mirodenii preţioase, dar vremea fusese rea și-l abătuse din drum.[1]

 

Entuziasmați de providențiala descoperire făcută de fiului viceregelui, portughezii au construit acolo un fort și, timp de circa 100 de ani, au cărat scorțișoară din insula pe care au botezat-o Ceilão spre Lisabona, generând la curtea regală portugheză un fast fără precedent. Regele Manuel I al Portugaliei, poreclit Le Roi Épicer de către invidiosul Francisc I al Franței, defila prin capitală călare pe elefanți și avea un rinocer indian, în menajeria personală din palatul Ribeira. Rinocerul, primit în dar de la sultanul din Gujarat și expediat din Goa pe corabia Nossa Senhora da Ajuda a ajuns în Lisabona după 120 de zile de navigație, fiind primul rinocer viu care era văzut în Europa, de la romani încoace. Nemaivăzutul animal a creat o asemenea senzație, încât vestea sosirii sale a fost consemnată de ambasadori și transmisă în toată Europa, iar garguiele de pe turnul Belém, pe atunci în construcție, au fost inspirate de înfățișarea rinocerului.

 

În duminica Sfintei Treimi din 1515, Le Roi Épicer a organizat cu mare pompă o luptă între rinocer și un elefant, care, speriat mai degraba de țipete gloatei decât de rinocer, a luat-o la goană trâmbițând înfricoșat și înfricoșător. Încântat de spectacol, regele Manuel a decis să ofere cadou exotica bestie papei Leon al X-lea, căruia îi mai dăruise înainte un elefant, de care papa fusese foarte încântat şi îl botezase Hanno. Astfel, primul rinocer pe care îl vedea Europa medievală, a fost din nou îmbarcat pe o corabie care, în urma unei furtuni, s-a scufundat lângă Marsilia, iar rinocerul a murit înecat, fiind legat cu lanțuri de punte. În scurta sa epopee europeană,  grozavul rinocer a stârnit atâta vâlvă, încât Albrecht Dürer l-a gravat fără să-l vadă, inspirat doar de poveștile despre el, ajunse până la Nürenberg.

 

În 1640, după 100 de ani de exploatare masivă a insulei de către portughezi, căpitanul unei corăbii olandeze nota în jurnalul de bord că parfumul arborilor de scoțișoară de pe coastele Sri Lankăi se simte, încă, până la 8 leghe în larg …

 

Rinocerul care se respectă

– ’ ai noroc, dom’ doctooor! Ce zurpriză s’ te văd p’aci!

 

Întorc capul şi-i văd frizura de Ion Dolănescu făcându-şi apariția pe terasă. E Nelu, un asistent de șef de sondă din Urziceni, care făcea naveta București – Luanda în același timp cu mine. Lucra pe altă instalație, pentru o altă companie, dar zburam amândoi cu Air France și aveam schimbul de echipaj în aceeași zi. Păsările cinnamologus s-au volatilizat. Nelu venea hotărât spre masa mea, cu o țigară Kent lung între cei doi incisivi de aur, unul sus, celălalt jos. S-au dus dracului și rinocerul lui Dürer, și Le Roi Epicer și căpitanul galionului olandez, care adulmeca arborii de scorțișoară de la opt leghe distanță. Nelu era dintr-un cu totul alt film, mult mai zgomotos.

 

– Sunt cu nijte colegi peste drum la o bere j’am zis să bag o cafea. Ji drilleru’ Jim, cică dacă vreau o cafea ca lumea, să viu aci, c’aci e cea mai a dreacu’ cafea din oraș! Păpușeee, one coffee, please! One!

 

Îi face semn chelneriței cu arătătorul prin aer, indicând ceașca mea de espresso, apoi pieptul lui și, în final, locul de pe măsuță unde ar trebui să fie așezată cafeaua lui.

 

– One coffee same same mister! La ăjtia tre’ să le egsplici ca la projti, că n-o scoți la capăt cu ei! Ce vrei, doctore, zălbatici! Cân’ am început noi să bem cafea cu turcii, ei urlau prin pădure ha ha ha!

 

cafe cuanza Luanda

 

Aș fi putut să-i explic că Luanda a fost întemeiată cu câteva sute de ani înaintea Urziceniului său natal, dar Nelu nu era genul care să proceseze o astfel de informație. Cel puțin, nu la ora aia. Mirosea de ca și cum făcuse baie în bere și apoi s-a dat cu after shave Axe. Degeaba foșneau palmierii pe malul lagunei, toată briza Atlanticului se dizolvase în damful lui Nelu.

 

– Ce zici, doctore, de scorurile astea din Luanda? Trei’j dă dolari o pizza, ciorile dreacu! Asta vine … o sută do’oj dă roni, morții mă-sii! O pizza atâta, dom’ doctor, cu cinci feliuţe de salam pă ea, trei’j dă dolari, ie pozibil?! Egzact 6 dolari feliuța – mai rău ca jidanii!

 

Iniţial, am vrut să-i explic că prețurile din cartierul Ingombota sunt corelate cu boom-ul petrolier, și cu chiriile din această parte a orașului, frecventată de expații care lucrează în petrol și că, dacă vrea prețuri mai decente, se poate duce într-unul din cartierele mărginașe, dar am renunțat. De fapt, aș fi preferat să am un buton prin care să dau mai tare zgomotul valurilor și al zungueiros, astfel încât să nu-l mai aud deloc. Nelu aştepta, însă, părerea mea, privindu-mă cu ochi tulburi.

 

– Salamul e importat din Europa, îi răspund, până la urmă. E adus până aici cu avionul, în Angola nu se produce salam. Dacă voiai să cheltuiești mai puțin, trebuia să-ți comanzi un fel de mâncare local, de exemplu pește.

 

– Bă, dă-i dreacu’ dă zălbatici, păi am ajuns ză mănânc poşircile lor?! Dac’am poftă dă salam, comand salam, ce mare jmecherie?! Plătesc mai mult, da’ mănânc civilizat! Pizza i-o mîncare italiană, vorba aia, do’o mii dă ani tradiție! Salamu’ e jumate românesc, jumate săsesc. Noi l-am luat de la ei, ei de la noi, nu jtiu, nu mă ’nteresează, da’ o avea și salamu’ vreo cin’ste dă ani tradiție. Cel puțin! Doctore, io așa sunt: am o meserie ca lumea, am bani, mănânc civilizat!

 

Chelnerița depune ceașca de espresso în fața lui Nelu, care desface două plicuri de zahăr, le varsă în cafea, apoi se uită derutat pe farfurie și pe masă.

 

– Și lapte?! Hei, păp’șe, milk! MILK!

 

Ospătăriţa se întoarce și Nelu mimează cu degetele gestul de a turna ceva în ceașca de espresso, pronunțând cuvântul milk cât de bine putea el.

 

– Ai văzut, doctore, ai dreacu’ negrotei!? Ți-aduce cafea, da te ciupește la lapte, dacă nu le spui. Eeeh, da’ mi-a adus o ciocolată!

 

Nelu desface țipla în care este învelit ruloul de scorțișoară și îl privește ca pe un gândac în ciorbă.

 

– Bă, ej’ nebun!? Mi-a dat un băț de zgorțișoară! Ce dreacu să fac cu el, să mi-l bag în nas?!? Hă hă hă!

 

Aruncă ruloul de scoţişoară în scrumieră, cu un zâmbet superior, dar, în același timp, vag indulgent.

 

– Ce să le ceri, frate!?! Z-a dat ji ei jos din copac ji-a deschis o cafenea!

 

Chelnerița aduce pe o tavă o cutiuță de 10 ml de lapte condensat pentru cafea și nota de plată. Cei 10 ml de lapte condensat costă echivalentul a fix un dolar!

 

Revoltat, Nelu se ridică în picioare, pus pe harță:

 

– Bă, da’ eu chiar am față de prost? Ăjtia mă ia de prost!

 

I-am arătat meniul,  să se calmeze:

 

– Cafe com pau de canela – 350 kwanza[2]. Ai comandat cafea de care am băut eu, iar eu din asta am băut. Leite para cafe – 100 kwanza[3]. Exact ce scrie și pe nota de plată. Laptele pentru cafea e importat din Europa, e firesc să fie scump. Vine separat, nu este inclus în prețul cafelei. Nu al celei din care am comandat eu, în orice caz.

 

Urletul izbăvitor al unei manele

Se uită pe meniu, se uită pe nota de plată. Nu-i convine. Verifică data expirării cutiuței cu lapte condensat. Nu prea are ce să facă. O desface și toarnă tot lichidul  în espresso, amestecând viguros, apoi o scutură, să se asigure că s-au scurs și ultimele picături. Bea o gură de cafea, trage un fum lung de Kent. Filozofează:

 

– ’Z dai seama, domn’ doctor, ce mare tehnologie e pentru ei cutiuța asta cu lapte condenzat?! Cre’ că ei habar’ n-are cum z-o desfacă. D’aia cere un dolar pă ea!

 

Mai bea o gură, se linge pe buze, mai trage un fum.

 

– Da’ ză jtii că nu e rea, cafeaua … La ora actuală, poți ză bei un egzpresso ca la mama acasă ji la capătu’ lumii. Cu condiția ză te regspecți!

 

Urletul unei manele i-a izbucnit dintr-unul din buzunare. Nelu a respins apelul și s-a ridicat, rânjind

 

– Băieții! Mi-a dat bip că vine joferu’!

 

Nu credeam că urletul unei manele îmi va aduce, vreodată, o veste bună. Nelu a numărat patru hârtii de 1 dolar și le-a pus pe masă.

 

– Dom’ doctor, dacă mai trebuie ceva, pui matale ji ne zocotim p’aeroport.

 

În sfârșit,  a plecat!

 

Mi-am comandat din nou o cafea. Com pau de canela, por favor.

 

– E leite, também?

 

– Sem leite!

 

Galerele portugheze încărcate cu scorțișoară au intrat din nou în golful Luandei, ocolind majestuos capul Ilha, cu toate pânzele întinse şi flamurile Regelui Mirodeniilor fluturând pe catarg.

 

__________

[1] Pieris, Paulus Edward; Naish, Richard Bryant: Ceylon and the Portuguese, 1505-1658. Tellippalai, Ceylon: American Ceylon Mission Press, 1920  

[2] Kwanza, moneda oficială în Angola; 350 kwanza – aproximativ $ 3.5

[3] Lapte pentru cafea – 100 kwanza (Limba portugheză). 100 kwanza – aproximativ 1$

16 Comentarii »

  1. CID 12/07/2016 @ 01:05

    Frumos,exotic,ma face sa visez la calatorii in Africa.
    Sa scrie numai doctorii,ca ei…stiti restul.
    Ce mai face CMS ?

  2. Belle dImagination 12/07/2016 @ 06:20

    Superbă ţară România asta, păcat că e prea populată!

  3. Cms 12/07/2016 @ 07:12

    Ce sa faca? Viseaza si el la niste corabii pline cu scortisoara.

  4. Cristina Ș. 12/07/2016 @ 07:50

    Sa scrie si sa ne faca si o cafea … ????

  5. Stephanie 12/07/2016 @ 08:55

    Bai nene, nicăieri pe planeta asta nu te mai poți ascunde de “mândria de a fi” superior oricărei nații a romanului arian care el și numai el a inventat… absolut orice! =)))

  6. dush 12/07/2016 @ 10:47

    uof. mi-era dor ca de mama de o scriitura de-a ta doc!

  7. chocolate 12/07/2016 @ 10:56

    @Stephanie, a se observa si atitudinea tip “zu”: S-a dat si ei jos din copaci…

  8. Cms 12/07/2016 @ 23:47

    Dan1, vezi ce rău e dacă ţi-ai uitat parola de la contul de facebook? Tocmai tu, cel mai fidel cititor, ai fi comentat primul…

  9. Lucian Blaga 13/07/2016 @ 14:14

    Ce porcărie dă articol, dom’le! Păi cetesc juma dă oră, ca să mi-o descrie pe ciocolata aia care i-o adus cafelele, și el se împotmolește ba în valurile lu da Gama și Dias, ba în aburii lu Nelu?!

  10. Dan1 13/07/2016 @ 20:04

    @Cms: Ce facebook bre, că nu vreau să mă șpioneze Bill Ghetz și cu Marcălă Zucherberg!
    Şi na ghinion! Lipsesc și eu o zi că era ziua lu’ cumnatu’ de la Ploiești și pac! apare text nou!

  11. Cristi 14/07/2016 @ 13:32

    Doc ai un stil de a scrie fantastic, asemanator cu al lui Hemingway.
    De fiecare data cand citesc un articol de-al tau incep sa visez cu ochii deschisi.

  12. BRRC 14/07/2016 @ 21:47

    Clasa ******* +!

    Într-adevăr, o scriitură demnă de Hemingway & Corto Maltese.
    Le Roi Epicier.

  13. karmapolice 16/07/2016 @ 13:25

    mmmmm, parca simt mirosul divin

  14. ErRon 17/07/2016 @ 12:41

    Nu degeaba am învățat noi la isorie că suntem un neam viteaz, dacă un singur român, din Urziceni, a speriat galioane și prinți și rinoceri!

    Ai plătit tu diferența, plus ciubucul, dacă ești persoană populară și cunoști atâta lume!

  15. Dan1 03/08/2016 @ 11:14

    Jefu’, cu respect da’ ze face luna de cand a aparut articolu’ asta!

  16. Dan1 15/08/2016 @ 07:03

    Nici azi, de ziua la mogulu’ n-avem text?

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Comentează