Ina_adevărata

Îl sun de la intrarea în sediu să-l anunț că am ajuns la întâlnirea fixată.

-Sunt arh. Ina_adevărata, sun din partea d-lui Cutărescu, am venit pentru proiect…

– Da’ ce accent aveți, doamnă?

Am mereu problema asta cu accentul, localnicii mă simt din prima că nu-s de-a locului. De regulă, mă tratează cu simpatie și-și amintesc din tinerețe, când au ajuns ei odată prin Gorj (toți ardelenii au fost măcar o dată, în tinerețea lor, în Gorj și o bună parte dintre ei chiar au avut o iubită acolo).

– Nu sunteți din zonă, nu-i așa? De unde sunteți?

În timp ce-l lămuresc, ni se întâlnesc privirile: e la o fereastră de la etaj, mă privește în timp ce mă interoghează. Fixându-mă cu privirea, continuă să-mi ceară lămuriri asupra accentului, originii, motivelor care m-au făcut să ajung în frumosul lui județ. Într-un final, trec testul: îmi face semn să urc.

Mă orientez după poziția ferestrei și nimeresc într-un secretariat, unde o păpușă brunetă se preface a avea ceva de lucru în computer.

– Pe cine căutați?

– Pe domnul director Cutăreanu.

– Sunteți programată?

Dracu’ știe, oi fi programată? Faptul că șeful ei mi-a făcut semn să urc se pune ca programare?

– Am vorbit la telefon…

– Un moment, să-ntreb.

Și intră în birou, de unde îmi aduce un mesaj scurt:

– Așteptați.

Să aștept! Ei, și-o fi programat prost întâlnirile, o mai fi cineva înăuntru. Mă mut de pe un picior pe altul, în timp ce domnișoara s-a cufundat iar în ecranul computerului. Într-un târziu, îi sună telefonul, răspunde și apoi se răstește la mine:

– Intrați.

Domnul director e singur în birou, nici vorbă de altă întâlnire- schema clasică a gherțoiului care vrea să pară ocupat și important. Intră direct în subiect:

– Deci, accentul.

Și reluăm discuția despre accent, despre locul meu natal și despre inevitabila fată din Gorj pe care a iubit-o el cândva, despre cât de dezvoltat e Ardealul față de Oltenia, despre cum Oltenia nu are nici o șansă să se compare cu Ardealul și ce bine îi pare că nu a rămas cu fata aia, care se trăgea dintr-o zonă atât de înapoiată și dintr-o familie săracă pe care el ar fi trebuit fără îndoială s-o întrețină- “vă dați seama, să-mi atârn eu de gât familia aia de olteni săraci, Doamne, că eram tânăr și prost, bine că mi-ai dat minte să fug”. Și simt dintr-o dată că îi e milă de mine și poate chiar mă detestă, pentru că sunt DE ACOLO, din zona aia care trage Ardealul lui în jos și îi consumă resursele.

Nu mai am curaj să discut cu el tema de proiectare: nu mă ridic la nivelul lui. Profit de faptul că telefonul lui începe să cânte tare, patriotic, “Deșteaptă-te, Române!” și mă strecor cu umilință spre ieșire.