Julius Constantinescu

De o vreme, mă terorizează un cerşetor care lucrează la domiciliul clientului: în fiecare sâmbătă, se înfiinţează în faţa uşii şi-mi termină artistic orice chef de viaţă. Deşi îi dau bani, la urmă tot mă simt prost, cu toate că ar trebui să mă simt bine. Si atunci, de ce-i dau? Nu, nu pentru că sunt bun la suflet (n-are rost să vă mint, că doar nu încerc să vă agăţ), ci ca să scap de el. E atât de eficient, încât poate coborî, îmbrăcat într-un costum Armani, şi din Bentley, că tot îi dai. Personal, i-aş da şi să ştiu că ţine cu Dinamo.

E mizerabil şi viclean: reuşeşte cumva să intre în scara blocului, se pune în faţa uşii şi începe să cânte la vioară. Dar, Dumnezeule, cum cântă! |n viaţa mea n-am auzit ceva mai îngrozitor (nu, nici măcar Stefan Bănică JR, nici măcar Connect, nimeni nu poate să cânte atât de prost!). E un fel de scârţâit lugubru, ceva înfiorător, i-ar face părul măciucă până şi unei fantome cu experienţă (mă rog, dat fiind că fantomele nu prea au păr, corect cred că era: “i-ar face cearşaful măciucă”). E un sunet inuman – pe lângă el, trâmbiţele Apocalipsei sunt un fel de Louis Armstrong.

Nu te poţi ascunde niciunde de el. In zadar închid toate uşile, dau boxele la maximum şi încep să mă rog: scârţâitul e acolo, lângă mine, în mine, ca un cancer trimis de Satana să-mi usuce sufletul (v-a plăcut metafora asta? Nici mie, dar am vrut să scriu un text complex, care să conţină toate figurile de stil). Urlu de teroare şi, mai mult din instinct, pentru că judecata nu-mi funcţionează în clipa aia, încerc să mă salvez dându-i bani (bancnote, nu mărunţiş, că nu mă joc cu viaţa mea în următorul catralion de ani). Deschid uşa şi Sunetul mă pocneşte în faţă, în urechi, în ficat, mi se înfige în inimă ca un ţăruş (v-a plăcut comparaţia asta? Nici mie, dar am vrut să scriu un text complex, care să conţină toate figurile de stil). |ntind banii, închid uşa la loc şi mă prăbuşesc în nesimţire. Liniştea îmi linge urechile, care sunt două răni sângerânde (nu mai eram obligat, pe asta am făcut-o din sadism).

Imi revin în simţiri şi încerc să mă târăsc în pat, dar Sunetul mă ajunge din urmă: între timp, cerşetorul ajunsese la etajul superior. Scara mea are o rezonanţă excelentă, e un fel de Stradivarius al blocurilor.

Publicat in ultimul (cred) Almanah Catavencu.