Daniel Goace

Poltergeist (2015) – thriller cu orori

Regia: Gil Kenan. Cu: Sam Rockwell şi Rosemarie De Witt

Motto:

“Ia funia de usturoi, că te scapă de strigoi!” – zilnic, în Piaţa Sălăjan

Ştiu oameni care apreciază calitatea unui film după durata pe care se întind discuţiile despre el la ieşirea din cinematograf. Gen: “Cum naiba rămăsese ăla blocat în viitor, în spatele bibliotecii, şi-i presăra nisip în trecut, în camera lu’ fii-sa?”. Sau: “Adică, tu-mi spui mie că ăla a fost diagnosticat cu HIV şi după aia a mai trăit 20 de ani pentru că s-a tratat singur cu nişte vitamine făcute de el, în casă?”.

Ei bine, la un film de groază, cum e Poltergeist, ăsta de care scriu eu acum, efectele nu se văd imediat. Adică, mă rog, există şi efecte imediate. Spre exemplu, aseară, la film, am identificat cel puţin trei momente în care puteam provoca un infarct miocardic în grup. Şi asta printr-un simplu “BAU!!!” bine plasat, în liniştea aceea în care personajul principal se apropie curios de celebra uşă de debara întredeschisă regăsită în toate filmele de groază care se respectă.

După părerea mea, efectele în urma unui film horror serios se văd abia la 3-4 ore distanţă, acasă, odată băgat în pat şi lumina stinsă. Cred că nu mi-a mai scârţâit atât de tare parchetul prin casă de la Psycho 1, ăla din 1960. Bine, eu nu eram născut pe vremea aia, însă, în urma unui calcul matematic simplu, făcut în minte pe întuneric, am realizat că fostul proprietar al casei trăia. Şi ar fi avut cam greutatea care reieşea din presiunea aplicată parchetului. E adevărat că nici parchetul ăsta de-acum nu era. Însă poate tocmai asta era şi problema: nu se călca pe el de sus în jos, ci invers.

Dar, divaghez… Filmul are şi umor pentru că conţine clovni. Singura problemă e că trebuie să stai cu ochii pe ei. Cum ai întors puţin capul, pac!, clovnul s-a tras mai aproape de piciorul tău, exact ca maidanezii mei din Sălăjan. “Vorbeşte cu ei, maică, că nu-ţi face nimic!”, ar fi recomandat vecinele mele de la parter.

Ceea ce am mai observat eu este că, nici până acum, oamenii nu am învăţat că nu te apropii de o debara goală, care are uşa întredeschisă şi din care se aud zgomote suspecte, întrebând “E cineva acolo?”. E total greşit. Adică, nu ştiu… ăştia care scriu scenarii pentru filme de groază nu se uită la filme de groază? Sunt precum cofetarul căruia să nu-i dai prăjituri că vomită? E clar că e cineva acolo, chiar şi numai dacă iei în considerare muzica sacadată care ţi-au pus-o pe fundal. Sau faptul că filează veioza de lângă tine. Iar dacă tot te-a mâncat în cur să te apropii şi să pui încet mâna pe mâner, nu uita să tragi cu coada ochiului şi la spate. În toate filmele de groază, sperietura cu conţinutul debaralei vine abia în noaptea a doua. În prima noapte trebuie să treci de sperietura cu mâna pusă brusc pe umăr de către cineva, de cele mai multe ori din familie, care s-a furişat în spatele tău.

Altfel, chestii absolut normal, pe care le vezi zi de zi şi la noi. Monştri care locuiesc în televizor şi care vor să te atragă şi pe tine în el seară de seară. Ţepari imobiliari care vând apartamente ieftine, construite pe cimitire relocate doar în acte. Copaci care noaptea îţi sparg geamurile şi intră peste tine în casă şi te violează şi te omoară, cum am văzut la ştirile despre furtuna de duminica trecută.

Înainte de a intra la Poltergeist, eu unul recomand nişte exerciţii simple de cardio: bandă, bicicletă sau simpla urcare şi coborâre pe jos a scărilor de la mall. Şi, neapărat, nu intraţi la film dacă nu aveţi cardul de sănătate activat.

Multă sănătate!

Filmul cred că a intrat deja în mai multe cinematografe, eu l-am văzut la Cine Grand Titan (deasupra la Auchan), că stau în cartier. E exact ca la mall, doar că în timp ce tu eşti la film prietena cheltuie mai puţin, că nu sunt magazine foarte scumpe acolo.