Julius Constantinescu

Pe vremea când lucram la Dinescu, deşi mă confruntam cu o veşnică lipsă de bani, eram mai mereu ghiftuit. Salariul, e drept, era cam la fel de lunar ca apariţia revistei “Plai cu boi”; în schimb, nicăieri nu se mânca şi bea mai bine ca în redacţia revistei “Aspirina Săracului”.

La revistele lui Dinescu, grătarul era o instituţie ce impunea infinit mai mult respect decât, de pildă, deadline-ul la tipografie. Redacţia îşi avea sediul într-o casă boierească din buricul Bucureştiului, cu o palmă de curte interioară. Acolo, în curte, berbecuţi grăsunei, cotlete imense de porc şi bancuri întregi de peşte sfărâiau în fiecare după-amiază pe grătar, răspândind un miros îmbietor şi făcându-i pe angajaţii firmelor de prin împrejurimi să regrete că nu lucrează şi ei la Dinescu (la rândul nostru, şi noi regretam că nu lucrăm la alţi patroni în zilele de salariu, când foşnetul de bani care se auzea din vecini ne scotea din minţi).

Cu toate că Dinescu ne lăsa zilnic bani de mâncare, trebuia să mai depăşim o problemă: banii nu ajungeau şi pentru cărbuni sau lemne de foc. Prin urmare, primele care au dispărut din redacţie au fost scaunele rupte, jertfite pe altarul burdihanelor domnilor redactori. Au urmat mesele şchioape, birourile cu blatul scorojit şi dulapurile fără rafturi; în scurt timp, din mobila stricată nu mai rămăsese decât amintirea unor mese bogate în colesterol, stropite din belşug cu Gălbioară de Potelu. Momentul delicat al dispariţiei mobilierului stricat a fost depăşit atunci când am descoperit că mobila încă bună arde la fel de bine ca cea stricată. Astfel, biblioteci ce adăpostiseră capodopere ale literaturii româneşti şi universale şi-au găsit un sfârşit nedemn perpelind copănele de pui (cărţile au supravieţuit, deoarece hârtia are o putere calorică redusă, ce o face improprie grătarului), băncile de lemn ce zăceau aruncate sub scară au dispărut şi ele mistuite de flăcări, iar orice masă ce nu beneficia de protecţia unui redactor se afla într-un pericol permanent. Iar dacă Mircea Dinescu n-ar fi sistat, la un moment dat, şi banii de mâncare (nu reuşise să vândă pentru a zecea oară “Aspirina Săracului” şi nu relansase pentru a opta oară, cu acelaşi succes, revista “Plai cu boi”), probabil că am fi băgat pe foc până şi scaunele de sub noi, uşile şi tocurile ferestrelor.

În momentul în care grătarul şi-a dat obştescul sfârşit, coeziunea redacţiei s-a dus pe apa sâmbetei şi redactorii au apucat-o care încotro. Din mesele vesele de altădată n-a mai rămas decât un morman de cenuşă, un vestigiu pe care arheologii secolelor viitoare îl vor interpreta, să sperăm, în mod corect: “La începutul mileniului nostru, redactorii revistei “Aspirina Săracului” descoperiseră prepararea mâncării cu ajutorul focului. Consumul susţinut de carne friptă a condus la dezvoltarea creierului într-o aşa măsură, încât, în scurt timp, nici unul nu mai lucra la Dinescu“.

Mi-am amintit de minunatele mese de la “Aspirina Săracului” discutând cu agenţia celor de la Agricola Bacău despre campania “Pentru mese de poveste”. Mi-au recomandat să folosesc cu încredere produsele ready-meal, gen Cordon Bleu, şniţel de pui sau nuggets de pui, în ideea că sunt uşor de preparat şi nu prea ai cum să greşeşti. Păi, nene, avem un site de umor aici, dacă îmi iese mâncarea eu ce mai scriu?