Cms

Rămăsesem printre ultimii în sala de disecţii. Întotdeauna m-am moşmondit când a fost vorba de îmbrăcat, lucru care mi-ar fi periclitat serios atât cariera militară cât şi pe cea de amant, două daruri pe care, mai ales spre binele altora, destinul a hotărât că e mai sigur să nu mi le ofere. Alături de mine, alţi doi colegi studenţi împiedicaţi se străduiau să iasă din mânecile halatelor albe fără să le transforme în cămăşi de forţă. Printre contorsionări, auzim vocea conferenţiarului:

— Voi trei, nu vă dezbrăcaţi! O să mă ajutaţi să-l ducem jos pe ăsta.

Criptica poruncă nu ne-a luminat prea tare, aşa că am ridicat privirile, ca să vedem cine avea nevoie de ajutorul nostru. Lângă una dintre mesele folosite pentru disecţie, conferenţiarul ne arată cu degetul forma învelită într-un cearceaf pătat, care zăcea pe tăblia de marmură: un cadavru formolizat, proaspăt adus în acea dimineaţă din bazinul cu soluţie conservantă. Sosirea sa, pe lângă suflul nou de formol în sala oricum saturată de miros, stârnise discuţii în timpul orei tocmai încheiate, referitor la care dintre asistenţii noştri va avea onoarea să-l deschidă primul. Dar, precum în documentarele despre vânătorii de stârvuri văzute la televizor, altcineva pusese deja ghearele pe el, rivalităţile dintre sălile de disecţii fiind bine cunoscute. De data aceasta, cei de la subsol câştigaseră bătălia, iar noi urma să transportăm „trofeul” în noul său loc.

Apuc colţurile cearceafului, colegii mei la cap iar eu la picioare. Când era în viaţă, mortul avusese cam 100 de kilograme. După şederea în bazin, se mai adăugau câţiva zeci de litri de soluţie, iar transportul acestei greutăţi era complicat suplimentar de mirosul pestilenţial al vaporilor de formol şi, mai ales, de faptul că cearceaful era scăldat într-un amestec de conservant şi grăsime umană dizolvată, ţesătura alunecând din mâinile noastre la fiecare mişcare.

Purtând sinistra încărcătură, ieşim în holul mare al facultăţii. În calea noastră, studenţii şi personalul facultăţii se dau la o parte în grabă, ca şi cum am fi nişte ciocli care duc ciumaţii la groapa cu var. Aş râde, dar cearceaful îmi lunecă din ce în ce mai mult din mână, atingând cu partea de jos pardoseala. Am ajuns la scări, dar trebuie să mă opresc ca să apuc mai bine. Nu reuşesc, cei din faţă dau zor să termine nenorocita asta de treabă, aşa că salt colţul cearceafului, apoi prind din nou.

De fapt nu prind, capătul giulgiului îmi scapă printre degete iar corpul formolizat alunecă pe jumătate din cearceaf, crăcănându-se obscen în mijlocul holului, în icnetele de groază ale asistenţei.

— Mai uşor cu cadavrul pe scări!, urlă conferenţiarul de undeva din spate, ţinându-se departe de mizeria răspândită din belşug pe urmele noastre, ca într-o versiune macabră din Hansel şi Gretel.

Cu puterea disperării, apuc picioarele şi le împing înainte. Din fericire, colegii lăsaseră cearceaful jos. Cum-necum, reuşim să punem totul înapoi şi să reluăm transportul.

În cele din urmă, convoiul ajunge la destinaţie. Depunem fără ceremonie bagajul pe una dintre mese şi o tulim ca din puşcă, de teamă că vom fi invitaţi să cărăm alte minuni, înapoi în sala de sus. Ajung în holul de la subsol şi dau să mă şterg pe fruntea plină de transpiraţie. Proastă idee, sunt plin pe mâini de grăsime cu formol. Alerg la toaletă, dar la chiuvetă nu există urmă de săpun, iar apa nu face decât să întindă greţosul amestec. Renunţ şi sacrific o batistă curată, pe care o arunc apoi la coş. Acum am cel puţin fruntea şi mâinile uscate, deşi trăznesc a formol prin toţi porii.

Urc extenuat treptele şi mă opresc în faţa spectacolului din holul mare. Dinspre capătul celălalt, două femei de serviciu cu mopuri şi găleţi se apropie în goană, ca nişte maşini de pompieri cu sirenele în funcţiune. Dezastrul e mult mai vizibil acum, bălţile slinoase de formol sclipesc în lumina venită prin ferestre, iar balustrada scării luceşte ca nouă.

Aflat de curând în centrul atenţiei, cu halatul şi pantalonii plini de mizerie, socotesc mai înţelept să evit aglomeraţia, aşa că o iau din nou pe scări în jos şi folosesc mica uşă de acces din capăt, care mă scoate în spatele facultăţii. Exact la timp. În urma mea uşa se închide, acoperind urletele celei de-a treia femei de serviciu:

— Care eşti nesimţitul de-ai întins cu vaselină pe robinetele de la ghivetă?