Camionagiu

În primăvara anului 2042, puştii de la Liceul de Filologie “Îndrăgitul Eftimie” din Braşov avură nespusa bucurie să audă vestea cea mare: primeseră aprobarea să viziteze, peste rând, Muzeul de Umor “Daily Cotcodac” – celebra vilă din strada Paris, unde o echipă genială, cu mulţi ani în urmă, redefinise umorul online, dăduse totul, neprecupeţind niciun efort.

În mod normal, o instituţie de învăţământ aştepta luni de zile să-i vină rândul la vizită, dar pentru liceul “Eftimie” s-a făcut o firească derogare, anulându-se vizita unor copii din clasa a doua a unei şcoli vasluiene, care urmau să fie făcuţi pionieri la Muzeul Cotcodac – cea mai mare bucurie pentru un şoim al patriei.

Cu lacrimi în ochi de emoţie, copiii păşiră, sfioşi, în holul somptuoasei vile. Lambriurile de mahon încă mai emanau un discret parfum de tutun fin, englezesc, din vremea când Julius se plimba, gânditor, cu pipa în mână, analizând noi posibile direcţii de aur în dezvoltarea umorului online.

– Iată, copii, începu ghidul să explice, din acest hol superb se intră în marele salon de la parter, care este, în acelaşi timp, şi muzeu. Un muzeu în muzeu, dacă vreţi. Observaţi în vitrine obiecte legendare ale acelor vremuri, obiecte de care s-au slujit creatorii pe care-i celebrăm prin vizita noastră aici – chiloţii negri de piele, cu care s-au antrenat Chinezu şi Eftimie, pipa lui Julius, lanţurile şi cătuşele cu care M3bis îi priponea pe delicvenţii care nu apreciau cum se cuvine munca marilor scriitori. Aici, în vitrina din dreapta, lângă şemineu, vedeţi fotografii din călătoriile pe mare ale Doctorului Şendroiu – el cu un marinar vietnamez beat, el cu un marinar turc beat, el cu toţi marinarii beţi şi cu căpitanul făcând pe Tarzan agăţat de catarge. Se spune că Doctorul a descoperit în timpul unei călătorii de trei luni de zile că medicamentele sunt prostii şi că totul se tratează eficient cu grog.

Copiii erau profund emoţionaţi, unii îşi luau notiţe, alţii se apăsau pe tâmpla stângă continuu, filmând cu noul Iphone 2004, implantat în creier şi legat la retină, mărturiile unor vremuri când încă se mai făcea cultură.

– Tovarăşul ghid, mergem şi în mansardă să vedem locul unde crea marele Nicu Poartă?, sări Cristinel Eftimie, premiantul clasei 9 C şi, pretindea el, un descendent al ramurii scriitoriceşti Eftimie.

– Sigur că da, însă aici e necesară o clarificare: Nicu Poartă era un băiat simplu de la ţară, pe care Julius îl folosea pe post de servitor, îl trimitea după ţigări, îl punea să-i spele maşina, nu era nicidecum, aşa cum au scris unii istorici, adevăratul autor al tuturor textelor bune de pe Daily Cotcodac.

Cristinel făcu ochii mari şi abia mai putu să articuleze:

– Cum, deci Nicu nu… Dar Camionagiu avea birou aici?
– Iată altă legendă fără acoperire, mulţumesc că ai adus vorba. Camionagiu era doar şoferul lui Julius, un băiat cu câteva clase, aproape tembel, dar priceput la volan.

În faţa acestui val de aspre demitizări, copiii simţeau că se sufocă de indignare şi necaz, când ghidul îi conduse pe nişte scări abrupte, în subsolul vilei. În zidurile pline de mucegai erau prinse belciuge de fier, iar mirosul pestilenţial, adică naşpa (pentru cititorii de condiţie mai modestă, care sunt prima oară pe blogul nostru de cultură) amintea de grozăviile de odinioară.

– Aici erau reţinuţi pentru audieri, şi uneori pentru eliminare, comentatorii care se credeau deştepţi, dar cădeau pradă capcanelor şi jocurilor psihologice ale lui Julius şi M3bis. Cei doi erau mereu în căutarea potenţialilor dizidenţi şi zdrobeau din faşă orice concurenţă.
M3bis îi obliga pe deţinuţi să-şi facă demascarea şi nu-i slăbea din strânsoarea torturilor până nu deveneau comentatori model. Priviţi aici!

Într-un colţ, scrijelit cu unghiile pe zidul rece se mai putea citi:

2 mai 2011 Dan1 nevinovat nu vreau nu pot să fac site de umor