Julius Constantinescu

Cu toţii îi cunoaştem astăzi pe tătari ca simpaticii şi blajinii locuitori răspândiţi prin toată Dobrogea, numai buni de dat ca exemplu de convieţuire paşnică ungurilor perfizi din Harghita şi Covasna, care nu vor să-ţi dea o pâine dacă li te adresezi în româneşte. Eu însumi pot depune mărturie despre blândeţea acestor concetăţeni ai noştri, acum câţiva ani petrecând la 2 Mai un Revelion memorabil alături de vreo douăzeci de tătari contemporani; în afară că şi-au incendiat propria dubiţă şi erau cât pe ce să-mi dea foc la Peugeot, au petrecut în linişte, gazda întrebând, din când în când, mai mult din politeţe: „Metin, sigur aţi stins focul din magazie?”

De altfel, chiar aici, pe Daily Cotcodac, avem trei frumoase reprezentate ale comunităţii tătăreşti, Rushenne, Leyla şi Yildiz, aşa că voi începe perfid ca un tătar acest lung şi plicticos text de istorie:

Şi acum, că v-am captat interesul pentru istoria tătarilor, putem trece la imperiul lui Gingis-han. Să vedem, deci, cum au ajuns mongolii prin părţile noastre şi cum decurgea un chef obişnuit cu tătari la 2 Mai, cu 800 de ani înaintea Revelionul mai sus pomenit.

De unde vine termenul de “tătar”

Pentru început, să lămurim de unde vine termenul de „tătar” şi de ce vlahii care populau viitoarele ţări române îi numeau astfel pe mongoli. Tătarii erau unul dintre multele triburi din mijlocul Mongoliei. În anul 1204, Temugin, conducătorul unui alt trib mongol, reuşeşte să unifice toate triburile sub autoritatea sa, fiind proclamat han al tuturor mongolilor, cu numele de Gingis-han. Consideraţi cei mai sălbatici dintre mongoli, tătarii vor forma avangarda armatei lui Gingis (la fel cum, de pildă, secuii luptau în avangarda oştii ungare); prin urmare, atunci când sosesc hoardele mongole, tătarii vor fi primii care îi vor întreba pe locuitorii peste care năvălesc: „Bucuroşi de oaspeţi, gospodari dumneavoastră?” Un cronicar contemporan lămureşte de ce termenul de tătar a ajuns să se suprapună peste cel de mongol: de cum zăreau la orizont avangarda armatei mongole, locuitorii ţopăiau de fericire, strigând: „Vin tătarii!”

Incursiuni de jaf şi voie bună

Această armată a lui Gingis-han va deveni, în scurt timp, noua senzaţie a câmpurilor de bătălie – un fel de anti-francezi, dacă vreţi. Călăreţii mongoli mătură totul în cale: în 1209 intră în China de Nord şi se mai opresc doar la Fluviul Galben; în 1218 cuceresc Kara-Kitai; în 1219 – 1220 distrug Imperiul Horezmian; în 1221 ocupă Afganistanul, Corasanul şi Persia. La începutul lui 1222, în fruntea a doar 25.000 de călăreţi, generalul Subotai, geniul militar al mongolilor (un fel de anti-Pétain, dacă vreţi), măcelăreşte redutabila armată a Georgiei şi, având cale liberă, ajunge până în nordul munţilor Caucaz.

Zvonul că vizitele mongolilor se soldează cu crize demografice majore trebuie însă să fi ajuns şi la urechile alanilor, cumanilor şi circazienilor din nordul Caucazului, care, nedorind să contribuie cu propriile căpăţele la piramidele de cranii lucrate cu mare meşteşug de mongoli, îl aşteaptă pe Subotai gata de luptă. În bătălia din februarie 1222, îi înving pe mongoli şi reuşesc să îi încercuiască. În pericol de a fi masacrat împreună că tot corpul său de armată, Subotai trimite o solie la cumani, făcând apel la sentimente frăţeşti: „Noi suntem turci, ca voi, iar voi vă aliaţi cu popoare străine împotriva fraţilor voştri! Să încheiem pace!” Şi adaugă, pentru a întări şi mai mult dragostea ce-i leagă pe mongoli de aceşti veri nordici ai lor: „Vă vom da aur şi veşminte scumpe câte doriţi!” În faţa acestei oferte ispititoare, cumanii, la fel de lacomi şi ticăloşi ca mongolii, doar că mult mai proşti, nu pot rezista: încărcaţi de aurul mongolilor, părăsesc câmpul de luptă, lăsându-i pe alani şi circazieni în plata Domnului. Mongolii îi înving fără probleme pe alani şi aliaţii lor rămaşi fideli, după care, regretând momentul de slăbiciune, se reped pe urmele fraţilor cumani, îi măcelăresc şi îşi recuperează aurul.

Subo-gol, atacantul de aur al mongolilor
 

Deşi având puţini oameni, Subotai îşi continuă înaintarea, ocupând toată regiunea dintre Marea Caspică şi Marea Neagră, traversează Donul, pustieşte malurile Marii Azov, Crimeii şi ajunge la gurile Niprului. O mare alianţă a cumanilor, ruşilor, brodnicilor şi românilor din Moldova inferioară încearcă să-i oprească pe mongoli în 1223 pe râul Calca, dar, să vedeţi surpriză, brodnicii şi românii trădează şi îi predau legaţi mongolilor pe Matislav de Kiev şi pe alţi doi principi ruşi. Principii ruşi au sfârşit striviţi sub nişte scânduri peste care au trecut oştile mongole; soarta brodnicilor şi a românilor care au trădat nu se cunoaşte, dar Subotai nefiind un tip prea sentimental, îmi place să cred că au avut aceeaşi soartă ca ruşii.

Cu armata subţiată considerabil, Subotai a trebuit să se mulţumească cu enorma pradă luată de la ruşi şi s-a oprit la Nipru, făcând apoi cale-ntoarsă spre Mongolia. Teoretic, mongolii desfiinţaseră Cumania Albă şi îşi întinseseră stăpânirea până la Nipru; practic, odată cu retragerea spre Mongolia, toate aceste cuceriri au fost pierdute. Se vor întoarce să le revendice abia în 1241, când vor ocupa şi teritoriile locuite de români.

Despre Marea invazie mongolă în ţările române din 1241, săptămâna viitoare. Până atunci, vă spun doar că vor fi conduşi tot de Subotai, căci îmi place să cred că n-am muncit degeaba trei ore şi l-aţi îndrăgit deja.

Mai multe despre imperiul mongol pe Viasat History, în serialul „Mongolia: în umbra lui Ginghis Han”.