Julius Constantinescu

Din cele mai vechi timpuri, bărbații n-au avut nevoie de mai multe lucruri decât puteau atârna de oblâncul șeii. Asta le-a conferit o mobilitate extraordinară, de unde și succesul de care s-au bucurat vreme îndelungată – să ne amintim, de pildă, că bărbații au cucerit Imperiul Persan, au jefuit Roma și au fondat strălucitorul Imperiu al Marilor Moguli. Epoca lor a început să apună încet, dar sigur, odată cu renunțarea la viața nomadă, iar acest lucru, în ciuda a ceea ce ați citit prin cărțile de istorie, s-a întâmplat în momentul în care doamna Attila a pus piciorul în prag: „Nu mai plecăm nicăieri, Attila, e foarte frumos aici. Plus că am auzit că școlile din Pannonia sunt foarte bune, am vorbit deja cu doamna să-l dăm pe ăsta micu’ în cea mai bună clasă”.

La toate astea gândeam într-o dimineață de sâmbătă, prăvălit pe o canapea la IKEA (de ce puneți întrebări cretine? Plăteam pentru sex, ce dracu’ altceva puteam să fac la ora aia acolo?). Cât timp am zăcut pe perne am văzut derulându-se în fața mea, la indigo, aceeași scenă: ea, vioaie și gureșă ca o vrăbiuță, ciripind veselă despre comode, canapele, etajere, scaune, draperii și birouri („uită-te și tu, scumpi, nu-i așa că se potrivește perfeeect cu biblioteca? E exact aceeași nuanță, zici că-s set!”), el năuc, cu ochii umflați de nesomn, târșâindu-și resemnat pașii în urma ei asemeni unui soldat învins în bătălie, pus în lanțuri și târât în sclavie de învingător (îmi explică și mie cineva cum mama dracului am ajuns în situația asta, fără să fi tras măcar un foc de armă?! S-a întâmplat ceva în ultimele sute de ani în mod sigur, dar nu-mi dau seama exact ce).

Ce nevoie avem noi, bărbații, de mobilă? Un pat pe care să pui capul (la o adică, merge și o saltea), o masă pe care mănânci, un scaun pentru musafiri, tot ce are nevoie un om ca să trăiască și să fie fericit se poate rezuma la atât. Toate celelalte obiecte de mobilier au fost inventate de femei ca să ne înrobească mai ușor – „Nu ne mai mutăm nicăieri, Attila, ultima dată barbarii ăștia ai tăi ne-au făcut praf mobila. Uită-te și tu cum au zgâriat biblioteca și au spart două cranii de burgunzi, dacă vine cineva pe la noi nici n-avem în ce-l servi, ne facem de râs”.

Am fost întrerupt cu brutalitate din meditație de o voce veselă: „Gata, am terminat. Hai să mergem în parc!”

Pe vremuri, bărbații hălăduiau liberi prin păduri dese, doar ei cu gândurile lor. „Acum, acele păduri nu mai există. Ne-au silit să le tăiem ca să le facem mobilă din ele”, îmi spuneam în sinea mea, târșâindu-mi pașii în urma ei pe aleile pietruite, așteptând cu inima strânsă momentul în care mi se va comunica faptul că mergem la hipermarket.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, sigur o să-ţi placă şi acesta:

Susţine Daily Cotcodac