Daniel Goace

Ori de cîte ori ajung, cu vreo urgenţă, la un alt dentist decît medicul meu curant – aşa cum povesteam într-un material anterior: Tendinţi, vacanţa de vară 2013! – mi-e dat să aud aceeaşi placă… ăstaaa, auzi “placă”! Să nu vorbesc într-un ceas rău… Aceeaşi poveste, poftim:

“Dom’le, da’ sper că ştiţi că aveţi carii peste tot. Iaaaa uite, pe sub plooombe… Şi de coleeeet… Vaaai de mine şi de mine, cine v-a făcut extracţia asta la molarul de minte?! Să vă duceţi să-i spuneţi că nu l-a scos cum trebuie. V-a lăsat acolo o bucăţică. Doamne fereşte, ce obturaţie de canal superficialăăăă! N-am mai pomenit aşa ceva! …La cine ziceaţi că vă trataţi dvs.?”

De trei ori am avut în viaţă astfel de urgenţe – la medici diferiţi -, de trei ori am auzit exact acelaşi text. Te uiţi la ei că sunt toţi oameni cu facultate, cu vorba aia, da’ se comportă ca nea Cornel, instalatorul blocului de la mine din Titan. Ori de cîte ori îl chem cu vreo ţeavă spartă sau cu vreun robinet care curge, şi el are cam acelaşi tip de discurs:

“Aoleeeeu, da’ cine v-a lucrat aicea, domnu’?! Păi aşa se pune olandezu’ ăsta? Cu cîlţi? Cît v-a luat pe mizeria asta? Ăştia şi-a bătut joc de matale, dom’le! Să vezi cît o să mă chinui io să-ţi dau jos ţigănia asta şi să facem aicea treaba ca lumea… O să coste, da’ după aia o să dormi liniştit. Ce-ţi fac io aicea te ţine toată viaţa. Cînd o să demoleze blocu’ o să mă cheme ăia cu buldozeru’ să le dau tot io jos lucrarea asta. Hă-hă-hă!”

În cazul lui nea instalatorul mi-e foarte clar ce urmăreşte: 1) să mă pregătească psihlogic pentru la sfîrşit, cînd m-o arde la bani, că el a muncit, că cutare. Asta, şi 2) să mă convingă că data viitoare trebuie să-l chem pe el, nu echipe de instalatori profesionişti care “nici nu ştie de capu’ lor, ba îţi ia şi cît nu face”.

Dar stomatologii de ocazie ce naiba vor? Chiar atît de mare e foamea încît au ajuns dentiştii să-şi rupă pacienţii de la gură unul altuia?

A, după ce mi-a terminat lucrarea, unul din doctorii ăştia de duminică m-a pus să-mi fac o radiografie panoramică. Mă pusese oricum să-mi fac şi una înainte, dar pe aia cumva o înţelesesem. La final, m-a chemat doar cu radiografia a doua la cabinet şi mi le-a lipit pe un geam:

– Ei, ce zici acuma?, întreabă ea. Că era o ea, o doctoriţă.
– Ce să zic, răspund.
– Păi, zice, nu vezi diferenţa?
– Între ce şi ce? Nici nu ştiu unde să mă uit.
– Păi, uite… aici ţi-am lucrat eu! Iar aici ţi-a lucrat medicul celălalt. Uite şi tu ce diferenţă e între ele! Nu se vede?
– Ăăăă… Nu?
– Uite şi tu la obturaţia mea de canal cît de adînc se duce şi acuma uită-te la ce ţi-au făcut ceilalţi pînă acum. Păi, se compară?
– Aaaa, da, aşa e! Nici nu se compară!, zic ca să scap. A dvs. e cea mai mare.

Fie vorba între noi, mă ţinuse cîte o oră la fiecare rădăcină, iar măseaua aia avusese trei rădăcini. Trei ore cu gura deschisă. Cînd ieşisem de-acolo aveam colţurile buzelor crăpate de zici că traversasem deşertul Gobi vara. Dacă mai stăteam puţin expira şi anestezia. Nu mai zic că metroul nu mai circula şi nici RATB-ul. Era în jur de 1 noaptea. Din punct de vedere stomatologic eram recuperat, dar era să mă halească o haită de cîini din Pantelimon pînă la un taxi.

Nu m-am mai întors niciodată la ea. Deşi, ori de cîte ori mi se mai cere să fac cîte o panoramică, îmi surprind un sentiment de mîndrie cînd aud întrebarea medicului: “Cine v-a făcut obturaţia asta de canal?”.