Alina C.

Copilăria mea s-a săvârșit într-un tipic cartier muncitoresc, din cele care astăzi au blocuri gri, iar apartamentele de tip cutie de chibrite adăposteau familii cu doi până la șase-șapte copii. Copiii singuri la părinți erau la fel de rari ca familiile cu trei copii din ziua de astăzi. Noi, copiii de atunci, eram mai răi decât babele din ziua de astăzi. Nimic nu ne scăpa; a doua zi după ce vecinul de la apartamentul 11 se mutase la noi pe scară, știam că are două fete (cam năzuroase!), că e fotbalist (la fel ca vecinul dinaintea lui), că nevastă-sa e vânzătoare, că i s-a rupt ușa de la dulap când au descărcat mobila și orice altceva ar fi putut interesa pe cineva.

Salutam toți vecinii și îi știam după nume. Nu știam decât de frica lui nenea Bâtă de la parter, care nu ne lăsa să ne apropiem de grădina „lui” din spatele blocului, și de a lui nenea Zaharia, șeful de scară. Mai toți vecinii munceau la uzine sau erau cel mult vânzători la vreo alimentară. Aveam un fotbalist și un milițian la parter, iar la etajul unu și doi erau două familii de surdo-muți.

Avantajul de a sta deasupra unei familii de surdo-muți este că nu-ți bate nimeni în țevi când behăi prin casă și tropăi ca un elefant sau când asculți muzică să-ți sară timpanele – valabil și pentru părinți, nu doar pentru copii. Un lucru pe care l-am aflat apoi cu uimire este că surdo-muții au copii normali, care nu le moștenesc handicapul. Odată ce-au crescut mărișori, au învățat și singuri să bată în țevi. Și așa s-a dus avantajul nostru.

Dezavantajul major era că muta era foarte gălăgioasă pentru o persoană care nu putea vorbi. Spun muta pentru că, dacă vecinul de la 11 era fotbalistul, iar cel de la 4 era milițianul, logic, ea era muta. Pentru că n-am avut niciodată habar care era numele ei. N-o puteai striga pe nume. Iar dacă îi spuneai muta, oricum nu te auzea. Se întâmpla – nu foarte des, dar nici prea rar – să inundăm baia. Se lua apa, rămânea robinetul uitat deschis; nu era presiune la apă, puneam dop la cadă să se adune apa și uitam de ea, se mai spărgea furtunul la mașina de spălat – de parcă ne-ar fi făcut plăcere să sune la ușă.

O cunoșteam după țârâit. Se înfigea în sonerie și acolo o uita Dumnezeu. Niciodată nu dădeam fuga la ușă să deschidem, ci la baie să vedem ce s-a mai întâmplat de data asta. N-aveam de ales și, într-un final, deschideam ușa. Un potop de gesturi largi, rapide ca țăcănitul unei mitraliere, și sunete guturale:

– Apa, apa, apa!! Baia! Jos, acum!! Vii tu cu mine!

Cuvintele erau poticnite, bolovănoase, dar întotdeauna pronunțate puternic și repetate până când se asigura că am înțeles totul, după care încă de trei-patru ori pentru siguranță. Să nu fi înțeles cumva altceva. La început nu pricepeam mare lucru, dar apoi am început să recunosc mult mai ușor sunetele și cuvintele, la fel cum se întâmplă cu limbajul celor mici. Gesticula larg, fie folosind limbajul semnelor din obișnuință, fie arătând lucrurile pe care le rostea sau mimând anumite acțiuni: sus, jos, când spunea „tu” arăta către persoana în cauză, când spunea „apă”, arăta spre robinet etc.

Cu muta de dedesubt și familia ei n-am fost niciodată prietenă. Prea zgomotoși pentru gustul meu. În schimb, cei de la etajul nostru erau foarte liniștiți, îmi făcea plăcere să schimb opinii literare cu fata lor, iar maică-sa abia aștepta prilejul să mă mai întrebe ce mai face fiecare membru al familiei în parte, întrucât rar avea prilejul să mai schimbe o vorbă cu cineva.

Așa se face că după ani, într-o duminică frumoasă, plecând leneș spre centrul vechi cu autobuzul, aproape gol, m-am întâlnit cu fosta vecină de la etajul doi. Mi-a făcut semne prietenoase, zâmbind mai ales cu ochii, cum îi era obiceiul, și făcându-mi semn să mă așez lângă ea, apoi gesticulând către mine:

– Ce faci? Ești bine?

– Daa, daaa, merg în oraaaș, la plimbaaree, îi răspund în șoaptă, accentuând cuvintele cât puteam de mult. Învățasem că nu era nevoie să vorbești tare cu surdo-muții, ci doar să mimezi cuvintele ca și cum ai striga, lungind un pic vocalele ca să se poată citi mai ușor pe buze.

– Și mamaaa? Mamaaa ce faceee?
– E bineee, bineee, acasă. Treabă.
– Treabă… – repetă și zâmbește iar. Și tataaa? Tata e bine?
– Da, e biiine, cu munca mereuuu.
– Și frații?
– Bine și ei. Muncă, școală.

Pauză. Zâmbim, privim pe fereastră, e soare, e bine. Mă atinge ferm pe mână, să-mi atragă atenția.

– Fata mea… a mea… fata… s-a măritat. E bineee.

Mă bucur, încuviințez. Se bucură și ea. Coboară. Un prieten se apropie de mine și mă întreabă de unde știu eu limbajul semnelor. Îi vine greu să creadă că n-am habar de limbajul semnelor și că ai nevoie doar de puțin exercițiu, atenție și bunăvoință pentru a duce o conversație simplă și politicoasă cu un surdo-mut. Nu înțelesese nimic din discuția noastră pe mutește.