Cms

Gheorghe fu trezit din dulcea picoteală de după-amiază de nişte ciocănituri repezite în ulucile gardului. Ieşi pe prispă la timp să-l vadă pe Vasile, factorul poştal, cum renunţă să mai bată în gard cu pompa de la bicicletă şi se apleacă să caute nişte pietricele de dat în geam. Amândoi aveau telefoane mobile, dar obiceiurile vechi mor greu.

– Haide, vecine, vino mai repede la poartă, îi strigă Vasile, impacientat. Mi-au trimis ăştia de la centru un mandat pentru tine!

– Pentru mine?, replică Gheorghe cu o faţă de concurent la emisiunea „Feriţi-vă de măgăruş”. Ultimul mandat pe care-l primise fusese atunci când unchiul său din America îi trimisese o pereche de blugi, prin colet, în urmă cu 3 ani. Blugii erau atunci cu câteva numere mai mari, dar acum se potriveau numai bine cu burtica de om la casa lui pe care Gheorghe începuse să şi-o cultive. Tot întrebându-se ce ar mai putea fi acum, omul ajunse la poartă şi luă din mâna poştaşului hârtia.

– Primire contravaloare dividende în calitate de acţionar Oil Terminal, citi el cu greutate scrisul gros şi lătăreţ. Acţionar Oil Terminal… repetă el, încruntându-se. Stai aşa, Vasile! Astea sunt acţiunile mele, puse la sfatu’ lu’ tata, după Revoluţie. Bătrânu’ a zis că vrea să investim în petrol, ca ăia, Jere şi Bobi şi care dracu’ mai erau, din filmul ăla, Dalas sau Palas, cum dracu’ îi spunea, de l-au dat la televizor tot atunci. Uite că n-am investit degeaba la ei!

Gheorghe se întoarse în casă cu o mină solemnă şi o anunţă cât se poate de pompos pe nevastă-sa, Vetuţa, că are un soţ mare acţionar în domeniul petrolier şi că mâine dimineaţă vor pleca împreună la oraş să ridice dividendele.

A doua zi, dis de dimineaţă, domnul Gheorghe şi soţia, îmbrăcaţi cu hainele de sărbătoare, luară cursa de la ora 8 dimineaţa din centrul satului, spre oraş. Ajunseră pe la 9 în autogară şi, după ce se lămuriră cu şoferul pe unde trebuie să meargă ca să ajungă la oficiul poştal, căzură amândoi de acord că un acţionar de succes şi soţia nu pot să coboare în faţa oficiului altfel decât dintr-un taxi, cel puţin câteva zile, până îşi vor permite şi maşină cu şofer personal care să-i aducă direct de acasă.

Lăsară taximetristului 30 de lei, triplu faţă de cât îi costase cursa preorăşenească, şi se grăbiră să intre în clădirea poştei, un amalgam arhitectural pătrăţos de pe la mijlocul anilor ’80. Înăuntru, lume de tot felul, pensionari în cea mai mare parte, îmbrăcaţi modest. În timp ce Gheorghe se umfla de mândrie şi căldură în costumul său din stofă groasă, moştenit de la tata, Vetuţa îi toca mărunt în ureche lista cu magazinele de haine pe care urmau să le viziteze. Avusese timp berechet să o facă, nici unul nu putuse închide un ochi toată noaptea, tot gândindu-se la câţi bani au să primească şi ce vor face cu ei.

– Nevastă, nu-i mai bine să-i depunem deocamdată pe toţi la o bancă?, o întrebă Gheorghe îngrijorat. La urma urmei, o să fie o grămadă de bani, iar prin oraş ştii şi tu că mişună ‘oţii.

Vetuţa n-avu timp să reacţioneze la propunere, că le şi veni rândul în faţa ghişeului.

– Pentru acţiunile de la Oil Terminal, spuse fălos Gheorghe, aşteptându-se să se facă linişte împrejur, ca în filmele pe care le prindea vecinul la televizor cu o farfurie din aia de vedea salteliţii, sau ce dracu’ mai erau şi ăia.

– Semnaţi aici, domnu’ Gheorghe, îi spuse amabil funcţionarul. Poftiţi buletinul înapoi. Poftiţi şi suma încasată din dividende: 4 lei şi 15 bani.

Soarele ardea şi mai tare atunci când cei doi ieşiră din clădirea poştei. Se opriră pe trotuar, aşteptând parcă ceva, cu umerii căzuţi, ca nişte păsări udate de ploaie, care nu se încumetă încă să zboare. În cele din urmă se priviră unul pe celălalt.

– Hai, nevastă, sparse tăcerea Gheorghe. Să ne destrăbălăm şi noi puţin cu ce-am câştigat ca acţionari, dacă tot am ajuns în oraş.

Cumpără pentru amândoi câte o îngheţată la cornet, în trei arome, şi o porniră agale prin parcul ce îşi deschidea aleile în apropiere. Măcar acum nu mai aveau grija ‘oţilor.