Julius Constantinescu

Vă este cunoscută, presupun, expresia „Zici c-au trecut vandalii pe-aici!”, folosită pentru a exprima uimirea faţă de distrugerile, dezordinea sau pur şi simplu mizeria lăsată în urmă de cineva (de pildă, faţă de mizeria făcută de ecologişti pe plaja din Vama Veche în fiecare noapte). De altfel, vandalii, un popor germanic a cărui istorie se leagă de căderea Romei, ne-au dat şi termenul de „vandalism” – care, conform DEX, înseamnă „Distrugere sălbatică a valorilor culturale, artistice etc. ale unui popor; p. gener. distrugere sălbatică și nejustificată”.

În cele ce urmează, vom încerca să vedem dacă vandalii au fost într-adevăr nişte barbari groaznici, care-şi aruncau şosetele murdare prin toată casa, sau dacă nu cumva imaginea pe care o avem despre ei a fost niţel deformată de către romani, din raţiuni de propagandă.

Hunii, promotorii turismului european

Spre finele secolului IV, triburile germanice de la est de Rin constatau cu mare neplăcere că în Europa îşi făcuseră apariţia nişte barbari chiar şi mai oribili decât ei: hunii. Principala problemă cu hunii era că nu te lăsau să te bucuri prea mult de prada obţinută cu greu din jaf, că hop şi ei, să te treacă prin sabie şi să-ţi fure munca. Prin urmare, în anul 376, goţii cedează psihic şi se refugiază în Imperiul Roman, cerând împăratului dreptul de a se aşeza în interiorul graniţelor.

Ca să înţelegeţi mai bine bucuria ce i-a cuprins pe romani când s-au trezit cu goţii pe cap, imaginaţi-vă puţin că vărul Costel din Paşcani, dimpreună cu nevastă-sa şi ăia mici, vin să stea la voi o perioadă, până îşi găsesc ceva, asigurându-vă că n-or să vă deranjeze cu nimic. Ei bine, exact asta au spus şi romanii.

Avându-i deci în faţă pe romani şi în spate pe huni, goţii n-au stat prea mult pe gânduri şi au ales să-şi încerce norocul cu armata romană. În 378, la Adrianopole, goţii zdrobesc armata romană şi reuşesc chiar să-l ucidă în bătălie pe împăratul Valens, primul împărat roman mort pe câmpul de luptă. În urma acestei victorii, goţii primesc dreptul de a se aşeza în imperiu.

Cu hunii suflându-le în ceafă şi încurajaţi de succesul goţilor, alanii, suevii şi vandalii trec şi ei Rinul, în 406, încercându-şi norocul în Imperiu. Neavând puterea să-i arunce înapoi peste Rin, romanii încearcă toate combinaţiile posibile: unde îi pot bate, îi bat; negociază alianţe şi îi determină să se bată între ei; le acordă statutul de federaţi, permiţându-le să se stabiliească pe teritoriul imperiului; şi, bineînţeles, în momentul în care raportul de forţe se schimbă în favoarea lor, încalcă tratatele şi impun alţi termeni. La fel de adevărat e că loialitatea nu era o trăsătură definitorie nici pentru barbari – deci, urmează câteva zeci de ani în care toată lumea e prietenă cu toată lumea, dar e bine, totuşi, să nu te-ntorci cu spatele.

În ce-i priveşte pe vandali, ei au încercat fără succes să obţină un acord cu romanii pentru a se stabili în Galia – insucces cauzat, în principal, de faptul că au fost înfrânţi în repetate rânduri, jumătate dintre ei fiind practic măcelăriţi în timpul traversării Galiei chiar de către bravii urmaşi ai lui Asterix, Obelix şi Vercingetorix (ăsta din urmă a fost un personaj real; probabil de aia nu vi-l amintiţi din „Asterix şi Obelix împotriva lui Cezar”). Împinşi în Spania împreună cu suevii şi o parte dintre alani, reuşesc să se stabilească aici după ce împart Spania cu colegii barbari.

Stabiliţi în Andaluzia, la marginea imperiului, vandalii sunt în continuare priviţi cu ostilitate de romani. Fiind însă atât de departe, iar uzurpările curgând gârlă, împăratul nu are timp de ei. Abia în anul 418, având niţel timp liber, împăratul îi asmute pe vizigoţi, noii săi prieteni de-o viaţă, împotriva germanilor care ocupă Spania. Vizigoţii îi zdrobesc pe alani şi-i împing până în sudul Spaniei, în Andaluzia, în braţele prietenilor noştri, vandalii.

Aflat sub presiunea romanilor şi a vizigoţilor, Geiseric, regele vandalilor („şi al alanilor”, cum se va autointitula după primirea alanilor înfrânţi de vizigoţi), izbuteşte o manevră de geniu: construieşte o flotilă şi traversează pe burtă strâmtoarea Gibraltar, pomenindu-se dintr-o dată în ceea ce lui, creştin arian, trebuie să i se părut însuşi Paradisul: cea mai bogată provincie romană, fără nici un fel de armată romană care să o apere. Geiseric cucereşte fără nici o problemă Cartagina şi pune bazele unui regat vandal independent, care va dura o sută de ani.

De fapt, abia din acest moment vandalii devin o problemă reală pentru Imperiu. Lipsind-o de cea mai importantă sursă de grâne şi impozite şi de controlul asupra Mediteranei, vandalii dau Romei una dintre loviturile care vor duce la căderea Imperiului de Apus. Mai mult, în anul 455, vandalii debarcă în Italia şi pradă Roma, oripilându-le până şi pe femeile de serviciu, care exclamă, scârbite: „Porci, doamnă, nu barbari!”

Cât de vandali au fost, însă, vandalii? Au fost ei „băieţii răi” ai istoriei sau, mai degrabă, victime ale propagandei romane?

În primul rând, trebuie remarcat faptul că cvasitotalitatea mişcările militare şi politice ale vandalilor au fost reactive, venite ca urmare a acţiunilor Romei. Refuzaţi de romani şi împinşi la marginea imperiului, Africa a fost singura opţiune aflată la îndemâna lor – de care, ajutaţi şi de atacurile hunilor din nord, au profitat cu abilitate. De asemenea, invadarea Italiei şi jefuirea Romei a fost şi ea urmare a maşinaţiunilor iscusitului împărat Petronius Maximus – pe care, credeţi-mă, chiar şi un om civilizat l-ar fi strâns de gât, darămite un barbar.

Nici în ceea ce priveşte violenţa nu se poate spune că vandalii se remarcau în mod deosebit. Exceptând inerentele violuri de călugăriţe, câteva transferuri de proprietate survenite prin decesul subit al foştilor proprietari şi tradiţionala luare de sclavi, cucerirea Africii de nord a decurs fără evenimente majore – pe lângă măcelul făcut de romani după al treilea război punic, cucerirea Cartaginei de către vandali a părut mai degrabă o vizită de curtoazie la Popeşti. De asemenea, să spunem şi că Geiseric şi-a respectat cuvântul dat papei Leon III, anume să nu treacă Roma prin foc şi sabie, iar jefuirea oraşului s-a desfăşurat în linişte, într-o atmosferă de seriozitate nemţească.

În final, să revenim puţin asupra definiţiei „Vandalism – Distrugere sălbatică a valorilor culturale, artistice etc. ale unui popor”. Or, având în vedere că regatul vandal a preluat mare parte a instituţiilor şi valorilor romane, deci nici vorbă să le distrugă, trebuie că termenul de “vandalism” îl datorăm, cel mai probabil, jefuirii Romei. Dar, atunci, definiţia corectă ar fi: “Vandalism – Jefuire sălbatică a valorilor culturale, artistice etc. ale unui popor care, la rândul său, le-a jefuit sălbatic de la alte popoare”.

Un documentar despre vandali, dar şi despre alţi barbari simpatici este „Barbarii lui Terry Jones” de pe Viasat History. Primul episod e chiar astăzi la ora 10, şi, în reluare, de la 16:15.

Află şi cum a murit iscusitul împărat Petronius Maximus:
31 mai 455 – Împăratul ucis cu pietre