Julius Constantinescu

Bătrânețea chinuitoare n-a fost niciodată una dintre problemele împăraților romani; cu atât mai mult în secolul V, un împărat care să moară în patul lui ar fi fost o ofensă adusă soldaților, prefectului pretoriului, soției și, în general, oricărui cetățean capabil să țină un pumnal în mână. Pe 31 mai 455, simpaticii locuitori ai Romei ridică ștacheta entertainment-ului la cote care stârnesc până și admirația vandalilor aflați la porțile orașului, omorându-l pe împăratul Petronius Maximus cu pietre. Să vedem însă cine era Petronius, împăratul a cărui moarte le-a întrecut în frumusețe chiar și pe acelea ale lui Vitellius (ucis în stradă de soldați și târât într-un cârlig până la Tibru) și Caracalla (surprins de asasini cu pantalonii în vine).

Prefect al urbei, apoi prefect al pretoriului, consul și senator, Petronius era un combinagiu de primă mână și om de încredere al împăratului Valentinian III. Nu poate însă răsplăti așa cum se cuvine încrederea împăratului – adică asasinându-l și luându-i locul, doar nu credeați că intenționa să-i facă un tort de fructe de ziua lui – din cauza generalului Flavius Aetius, a cărui prezență devenise deranjantă pentru orice uzurpator serios.

(Fac o scurtă paranteză pentru cititorii care au lipsit la lecțiile de istorie de pe DC: Flavius Aetius, supranumit „ultimul roman”, este generalul care învinge, în ciuda calculelor hârtiei, uriașa armată a lui Attila pe Câmpiile Catalaunice, în 451. Se spune că Biciul lui Dumnezeu s-a salvat cu fuga doar pentru că Aetius i-a permis fiindcă au copilărit împreună – ipoteză plauzibilă, de altfel, știut fiind că oricare dintre noi ar face orice numai să-l vadă odată plecat pe vărul Costel de la Pașcani)

Revenind la Petronius, ca orice uzurpator gospodar, plănuiește să scape mai întâi de Flavius Aetius. Nu e greu: pur și simplu îl convinge pe Valentinian că generalul complotează împotriva sa, iar împăratul își ucide cu propriile mâini ultimul general capabil și loial pe care-l mai avea. Vi-l imaginați acum pe Petronius țopăind de bucurie? Pesemne că n-aveți deloc stofă de uzurpator, o să rămâneți junior account manager toată viața. Petronius e îndurerat, lacrimi îi mijesc în colțul ochilor ori de câte ori îl evocă pe scumpul său prieten Flavius Aetius, ucis în chip atât de mișelesc de tiranul Valentinian. „O, Doamne, dacă s-ar găsi cineva să ne scape de acest monstru!”, se tânguiește smulgându-și părul.

Nu e de mirare deci că Petronius găsește repede doi soldați mai sensibili ai lui Flavius Aetius gata să-și răzbune comandantul. Ca să fie sigur de sinceritatea sentimentelor lor, Petronius le promite și o recompensă substanțială – un gest frumos, mereu apreciat de soldați. Cei doi își fac treaba și Petronius nu se zgârcește, cumpărând tronul și de la Senat, și de la soldați. Imediat, trimite prin Western Union niște bani și la Toulouse, să nu se supere vizigoții că n-a cumpărat de la ei.

A domnit doar 76 de zile. Pe 31 mai 455, când a sunat la ușă, Petronius se uită pe vizor și vede moaca zâmbitoare a vărului Geinseric din Africa, regele vandalilor. A păstrat liniștea și a ieșit în vârful picioarelor prin spate, însă mulțimea l-a suprins pe stradă și l-a omorât cu pietre, apoi l-a aruncat în Tibru.

Cum era de așteptat, vărul Geinseric a venit cu mâna-n cur, a făcut o mizerie de nedescris, iar la întoarcerea acasă i-a zis nevesti-sii: „Nu-ți spun, dragă, ce ifose de orășeni au, zici că i-a făcut mă-sa în lectică pe toți. Numai cu nasul pe sus, dar, la o adică, nici n-ai ce dracu’ să jefuiești de la ei”.