Ina_adevarata

F. ne era client vechi, îi proiectam case, făcea fundațiile și le vindea cu tot cu proiect. Nu avea vreo sursă de venit cunoscută, dar avea Mercedes și își petrecea diminețile la sala de forță și după-amiezile la sala de jocuri. El își zicea investitor imobiliar, eu preferam varianta mai scurtă – interlop.

Îl așteptam într-o zi ca să reglăm atât de prozaica problemă a banilor (da, mă. Într-adevăr, meseria asta înseamnă visare, proiecție în viitor, schimbarea lumii. Dumnezeu ne-a dat, totuși, facturi de plătit, ca să nu începem să ne comparăm cu El). Nu a venit în ziua programată, ci în următoarea și nu singur, ci însoțit de un prieten tovarăș al lui.

– Scuză-mă că nu am venit ieri. Banii ce îi aveam pregătiți pentru tine i-am dat la avocat să îl scoată pe tovarășul ăsta al meu după douășpatru de ore.

Mă uit la tovarăș: un trup musculos, împachetat cu greu într-un tricou alb care plesnea pe el. Pantaloni albi, pantofi albi cu vârf ascuțit, ras în cap. În tot tabloul nu se potrivea chipul: bucălat și blând, cu o expresie de copil, cu niște ochi mari și limpezi. Ce putea să fi făcut copilul ăsta de a avut nevoie de avocat? Să fi înjurat vreo babă?

– Dar ce s-a întâmplat?, întreb eu, amabilă (știți deja că sunt un exemplu de amabilitate și disponibilitate pentru clienții mei).

Băiatul îmi întinde mândru un ziar:
– A scris în ziar! zice. Uite, acolo unde scrie de I.. Eu sunt I..

Era fericit că îi apăruse numele în ziar, ca și cum era vorba de rezultate excelente la vreun concurs internațional de matematică.

Încep să citesc, zâmbind, gata să îl felicit, în timp ce el îmi aștepta nerăbdător părerea, fixându-mă cu ochii ăia luminoși. Pe măsură ce citeam, îmi era tot mai greu să îmi mențin zâmbetul. Băiatul cu ochi de copil îi pusese cuțitul la gât unui – ați ghicit – tovarăș al său, crestându-l așa, un picuț, cât să îl oblige să intre în portbagajul mașinii, după care îl dusese la locuința unei pițipoance pentru care “cele două părți mai avuseseră divergențe în trecut”. Până urcase să o cheme pe piți, să îi arate dujmanul învins în portbagaj, ăla urlase de se adunase cartierul în jurul mașinii, la pachet cu poliție, ambulanță și presă.

– Se c..case pe el! mi-a detaliat râzând și s-au amuzat amândoi ca de o glumă bună.

Acum puneți-vă în locul meu: singură, cu doi interlopi din care unul tocmai era cercetat în stare de libertate, nefiind pericol social. Mă întrebam: ce ar fi mai bine? Să ies pe balcon și să încep să strig? Să încerc să fug pe casa scării? M-am gîndit că, dacă le cânt în strună, nu se enervează – și încep prietenește:

– Da’ de ce ai făcut asta?
– Păi, nașpeta aia fusese femeia mea până acu’ două luni. El știa că aia a fost femeia mea și nu a venit să îmi spună că vrea să se dea la ea.

Mă rog. Nu comentez, așa o fi codul onoarei la interlopi.

– Și nu puteai rezolva altfel problema? Să discuți cu el ca între bărbați? Eu cred că puteai să eviți cuțitul (trebuie să recunoașteți că mă pricep să discut cu periculoșii).
– Păi, acum o vreme, maică-mea a făcut infract (da, mă, infract, ce? E-te, toți sunteți doctori acum!). Și atunci m-am jurat în fața lui Dumnezeu că nu o să mai bat pe nimeni, niciodată, dacă maica-mea nu moare – și nu a murit. De-aia l-am tăiat pe ăla cu cuțitul, ca să nu îl bat!

Nu l-am mai văzut de atunci pe blândul I., am auzit că a plecat undeva la studii. Nici un avocat nu l-a putut opri din marea lui sete de învățătură. Sper sincer să fie reținut pentru studii aprofundate, ca să nu îi văd prea curând pe stradă fețișoara bucălată de copil.