Masa de economii şi consemnaţiuni
Simona Catrina
Eram într-o continuă îndrăgosteală. Mâncam o pungă de caramele socialiste pe zi, iar pancreasul n-avea nimic împotriva aditivilor organoleptizanţi. Văzându-l aşa optimist, nici silueta mea nu îndrăznea s-o ia la sănătoasa, cum a început să procedeze ulterior, când a profitat de câteva mărunte, decisive eşecuri în amor.
Aveam douăzeci şi îngrozitor de puţini ani. Încasam bursa lunară, în facultate, şi în loc să-mi cumpăr cartelă de masă, îmi căşuna pe câte-o pereche de Gubani. Tocurile ţăcăneau pe asfalt şi stomacul cârâia de foame în permanenţă. Din ce-mi mai rămânea, îmi cumpăram zorzoane de la o cercelărie de lângă Palatul Telefoanelor. Aveam o sută de perechi de cercei ieftini – tinichele colorate – pe care îi împrumutam tuturor îndrăgostitelor de pe palier. Mi-i mai pierdeau, săracele, erau clipsuri care picau la prima tăvăleală erotică prin paturile de cămin studenţesc.
Conserva era un alt gablonz al vieţii mele. Camera mea de cămin era capitonată cu macrou în sos tomat. Peştele oceanic înţelegea perfect mareele vieţii noastre sentimentale, eram de-ale lui. Celelalte trei fete din cameră erau curajoase, beau Vegeta cu apă fiartă, pe post de supă instant, dar eu nu mă încumetam, am fost recalcitrantă la felul întâi de când mă ştiu. Felul doi, cum spuneam, conservă de peşte, cu oase cu tot, iar felul trei – ciocolăţică Luminiţa, costa doi lei comunişti şi era umplută cu rumeguş, conchiseserăm noi. Mai târziu, după decembrie ’89, când zguduitoarele dosare secrete au ieşit la iveală, am aflat că era soia şi, pe moment, ne-am îngrozit. Ne-am victimizat ani de zile după revoluţie, amintindu-ne ce mâncam în primii doi ani de studenţie, până să survină, nu-i aşa, eliberarea de sub jug.
Am recuperat handicapul, ne-am abătut asupra minunăţiei de junk-food democratic, iar când s-a deschis primul McDonald’s, am plâns ca-n sâmbăta când a murit Cattani, în « Caracatiţa ». Îmi tremura mâna pe hamburger – iar câteva luni mai târziu, a început să-mi tremure şi cărniţa pe şolduri, semn că totul mergea conform planului.
Deîndată ce s-a deschis graniţa şi primul camion cu Coca-Cola a intrat pe teritoriul patriei, m-am aşezat la răspântie, să-l întâmpin cu flori, cum îl aclamase străbunica pe soldatul sovietic, din păcate purtând ceas la mână.
Au urmat câţiva ani de dulce ignoranţă şi amare cure de slăbire (alternate, odios, cu îmbuibări specifice economiei capitaliste). Dar la un moment dat, când gabaritul mediu al contribuabilului a crescut cu zece kile, ştiinţa s-a trezit din mahmureală şi-a descoperit ce boală a dat în noi. Mâncam prostii, cică.
Într-o zi, când am deschis prima carte de diete din viaţa mea, am crezut că sunt la camera ascunsă. Scria acolo că trebuie să mâncăm exact ceea ce noi scuipaserăm imediat după ce picase Ceauşescu. Soia era regina alimentaţiei sănătoase, iar oasele de macrou aveau calciu. Ca de obicei, viaţa mea are un timing prost: când mâncam oase, n-aveam nevoie de calciu, iar mai târziu, am considerat că nu e de demnitatea mea să mănânc peşte cu oase, aşa că am trecut la un regim boieresc de Fish Mac.
Consum cu plăcere, ca orice gurmand, specialităţi de eritorbat de sodiu, emulgatori şi stabilizatori, amestec de hidrocolizi, acid citric anhidru, şuncă afumată cu pudră pe suport de dextroză. Câteodată, completez designul din farfurie cu câte-un moţ de butilhidroxianisol şi-o cireaşă sintetică. De câte ori încerc să mă victimizez, mi-aduc aminte de cosmonauţii care trăiesc cu pastile şi sunt cei mai sănătoşi oameni de pe pământ, dacă pot să mă exprim aşa – de-aia îi şi lasă să zboare în afara lui, mă gândesc.
M-aş întoarce în timp, mi-e poftă de viaţa cu pantofi scumpi şi mâncare ieftină. Vreau alimente fade şi iubiţi aromaţi, nu invers. Vreau ciocolată organică şi pasiuni cu edulcoranţi.
Nu vreau să iau viaţa de la capăt, ci doar să-i falsific kilometrajul până la vreo 22 de ani, să mă trezesc într-o zi ca dintr-un somn gros, într-un pat sârmos de cămin, să văd că am adormit cu punga de caramele lângă mine şi mi-am smuls clipsurile în vis, fiindcă mă hotărâsem, în sfârşit, să fac dragoste.
ah, ce de finețuri gastronomice se întâmplau în căminele fetelor! la băieți (P16) se mânca ceapă călită pe reșoul din bca, peste care răsturnam ceva bulion.
când puneam mâna pe o conservă de paté însemna că puteam chema fete la noi în cameră, aveam cu ce să le tratăm!
Fara nicio legatura cu “câteva luni mai târziu, a început să-mi tremure şi cărniţa pe şolduri”…
Un englez, un francez si un roman se lauda cu nevestele lor:
Englezul:
– Sotia mea este o lady,
este deosebit de frumoasa, toata lumea intoarce capul dupa ea, iar eu ca un lord, i-am cumparat trei masini: Jaguar, Mercedes si Rolls Royce, iar pentru fiecare masina i-am asortat cite o haina de blana. Nu va spun asta ca sa vedeti cit de bogat sint eu, dar ca sa va dati seama ce frumoasa este nevasta mea…
Francezul:
– Sotia mea este deosebit de frumoasa si atractiva. In afara de mine mai are cinci amanti.. Nu va spun asta ca sa vedeti cit de libertina este nevasta mea, dar sa va dati seama cit este de frumoasa, ca in afara de mine mai sint inca cinci barbati inebuniti dupa ea.
Romanul:
– Maria mea are un qr mare… Placerea mea este sa-i dau una peste qr dimineata cind plec la serviciu, ca-i tremura carnea uite-asa pe qr. Si cind vin de la serviciu inca mai tremura carnea pe qrul ei… Nu va spun asta ca sa vedeti cit este de mare qrul Mariei, ci sa vedeti cit este de scurta ziua de munca la noi…
Draga S.C. bun textul, dar nefinalizat. Lipseste alimentul de baza, berea. Care, in cuida tuturor specialistilor gay, nu ingrasa.
Dan1 si Al.C. fain de tot. Cate un vot. Neata.
Azi poate fi ultima zi de razboi si prima zi de dragoste. E la oferta!
@al_core:
Erati boieri, daca aveati un bloc de BCA! Noi mai atarnam rezistenta (facuta de tata, spira cu spira, din nichelina groasa, direct de firele din tavan. Era mai usor de smuls si de aruncat pe geam cand batea in usa inspectia.
Bai, da’ voi nu aveati in complexul de camine studenti arabi? faceau aia niste potoaleeeee! aveam o prietena care comunica – nu neaparat verbal – cu ei si venea cu poala plina de tigari si de haleala.
Ce bine a picat articolul tau in dimineata asta ptr mine!
Un reprezentant comercial ajunge intr-un trib de canibali…Spre surprindrea lui, initiativa de a lega o conversatie ii apartine unui canibal care se desprinde de grup si-l intreaba:
-Cum te cheama?
Mirat, agentul raspunde:
-De ce ma intrebi asta?
Canibalul raspunde mucalit:
-E pentru meniu!
@Raluca:
de ce? tu ai “douăzeci şi îngrozitor de puţini ani”?:d Faci in ciuda cuiva? 🙂
@Raluca: Stii cat te invidiem toti, nu? Si pe tine si pe Sofia, care-i tot cam pe acolo cu varsta si ocupatia. 🙂
Simona, cand iti citesc textele e ca si cum as rontai pe indelete o ciucalata buna-buna. Doar ca nu ma ingrasa. 😀
@unmihai @N.A. Nu mai am 20 si ingrozitor de putini ani, studenta nu mai sunt de ceva vreme, iar indragostita nici atat. Dar m-am visat toata dimineata in vremuri mai putin cinice. Adica in studentie cand aveam si varsta, si lipsa de bani, dar si indragosteala.
Ştiu că pe vremea ailaltă studenţii nu aveau în meniu politica, nici la micul dejun, nici la prânz şi nici la cină, care, de regulă, erau condensate într-o singură masă şi aceea la cele mai năstruşnice ore. Ce meniu au studenţii de azi, nu pot să ştiu, pentru că, din păcate, am depăşit demult vremea studenţiei. Totuşi, ceva bănuieli am. Când afli că Elena Udrea este cadru didactic universitar şi conduce doctorate nu poţi decât să te feliciţi că eşti suficient de bătrân să-i fi avut profesori pe cei care care au scris rafturi de cărţi şi înainte de a le scrie au citit biblioteci. Când îl vezi pe Funeriu, care este certat pe viaţă cu aproape toate capitolele gramaticii, că a ajuns ministrul educaţiei doar pentru că i-a luat apărarea lui Băsescu pe tema lovirii copilului aceluia, începi să te gândeşti la emigrare într-o ţară îndepărtată a cărei limbă nu o cunoşti şi nu poţi aprecia dacă politicienii de acolo sunt tot atât de agramaţi ca ai noştri.Când auzi că tipul acela cu privire rătăcită şi ochi exoftalmici care acum e ambasador prin Finlanda este şi el profesor universitar, ajungi să-ţi doreşti să nu se fi inventat nici ziarele, nici radioul şi cu atât mai puţin televiziunea, ca să nu ai cum să afli aşa ceva. Aştept cu inima strânsă ca Igaş, Ialomiţianu şi EBA să ajungă, chiar în acest an universitar, măcar la nivelul de conferenţiar. Despre unii dintre aceştia, găsiţi diverse filmu pe http://www.mirceahamza.com.
@Raluca: Nu am bani, nu mai sunt tinara dar sunt indragostita. Na!
Scuze, l-am uitat pe Boc Emil, cel care pretinde că este profesor de drept constituţional şi care a reuşit ca, în calitate de premier, să dea mai multe acte normative declarate de Curtea Constituţională ca fiind neconstituţionale decât oricare alt primministru înaintea lui şi decât toţi la un loc.
Într-un compartiment de tren, doi studenţi se ceartă pe resturile unei conserve de şuncă presată. La un moment dat, în compartiment intră o studentă superbă, fostă Miss Năvodari.
@Lecteriţa: “aveam o prietena care comunica – nu neaparat verbal – cu ei si venea cu poala plina de tigari si de haleala” Normal! O prietenă! Desigur! 🙂
@lecterița: cameră de viitori ingineri descurcăreți! dar cu suflete de artiști: bca-ul nostru era sculptat cu motive tradițional-geometrice!
@andryusha: … si-au trait fericiti pana la adanci batraneti.
Macrou in sos tomat ruls!!
.. chiar, sambata in care a murit Catani, dar ce l-au mai ciuruit! Imagini vii!
soia.. bleahh!
Cand eram mic ma spargeam in napolitane. Tin minte ca la cutremurul din ’90, care m-a prins dansand prin casa =)) (va dati seama ce caraghios eram!), aveam in casa vreo 4 cutii mari de napolitane, pline. Mai mancam, mai luam pauza, mai mancam, mai dansam.. (caraghios fireste). Dupa cutremur au inceput sa vina rudele (eram sarmani, nu aveam mobile, oamenii pe atunci se mai si vizitau unii pe altii) si fiecare ruda venea cu inca o cutie de napolitane, eram patru mancaciosi in casa dar nu mai faceam fata. Napolitanele si dropsurile asortate mai tin si acum legatura cu copilaria. Nu mai dansez, sunt dezastru astral, dar as lua niste cursuri de dans, toti aia care stiu sa danseze ajung mai usor in centrul atentiei,.. restul comenteaza pe DC.
@ Andryusha
Şi? Care e urmarea???
Am 20 şi îngrozitor de mulţi ani peste, dar nu-i regret pe aproape niciunul.
Când am beut primele sticle de coca cola, stomacul meu a protestat energic, iar colonul şi mai şi! Doar un pumn de dulcolaxuri m-a scăpat din ghearele capitalismului încrâncenat. De atunci folosesc zemurile alea erodante numai când am de germinat varii seminţe.
Când s-a deschis primul mac, am trecut şi eu pe acolo. Surpriză, iar a trebuit să ajung la farmacie pentru veşnicul dulcolax…
20 de ani mai târziu, încă urăsc ”mâncarea în oraş”, nu văd de ce să dau 5 lei pe o omletă cu cartofi prăjiţi, când pe 2 ouă fierte moi dau doar un leu. Sau de ce să dau 15 lei pe o pizza când mai pun încă 5 şi fac 5 semi piţe de se linge toată familia pe bot. Şi spre deosebire de cele de cumpărat ştiu exact ce pun în ele. Sau 15 lei pe o bucată de friptură cu un căpăcel de salată de varză când cu 17 pot să fac friptură pentru o săptămână şi salată pentru tot atâtea zile.
Şi pantofii de piele sunt la fel de scumpi ca atunci, doar că mai proşti.
@Ion T:
Ai dreptul sa te balacesti cat vrei in glume proaste. Eu am facut scoala, nu prostitutie. Dar nici nu aveam o problema cu cele care intelegeau viata din alta perspectiva.
Aţi observat ce proastă e talpa pantofilor din piele? =))
@unmihai: Nu, studenta avea bilet.
@Belle d”Imagination: Concluzia este că nu poţi împărţi o conservă de şuncă presată la doi, darmite la trei, fără intervenţia naşului, desigur.
@Ion T
Să presupunem – fie şi pentru o secundă că eu îmi sunt prietena aceea bună despre care am vorbit în post. (Deşi nu-s Lecteriţa)
Ce-ţi pasă ţie? Sau încă ai resentimente faţă de cei care aveau acces la fetele mai fâşneţe fiindcă dispuneau de fonduri? Şi faţă de fetele fâşneţe care îşi foloseau toate atuu-rile?
@Belle d”Imagination:
Credeam ca numa’ eu gandesc asa.
aaaa, si mircea hamza are ingrozitor de multa dreptate.
superb text, Simona! marturisesc ca si eu sufar de acelasi sindrom: nu spun in cate nopti, aici in Africa, mi-am dorit sa pot apasa pe un buton secret si sa ma trezesc dimineata in patul meu de camin, din studentie …
Dar ma tem ca m-as intoarce intr-un cerc vicios: pe vremea aia visam sa zbor la tropice, femei exotice si cocktailuri ecuatoriale …
Simona, chapeau! Dar nu-mi vine să râd în hohote la textul ăsta, zău…
Cum am gustat eu în ’90 primul Sprite, la Mamaia… prima bere la cutie, Marathon
Cum am ajuns la P20 şi în Regie pentru prima oară, într-o vară caniculară a anului 1998…
Fugit irreparabile tempus!
Azi la MAC de dai un leu, maine nu incapi in ateneu.
@Cms:
Po’ sa vii tu cu toti antropovistii din lume, si sa cercetati! N-ai sa stii ce endorfizme eliberau oamenii cand beau un sirop de zmeura sau cirese(la sticla cu model) cu sifon. In general se gasea la aprozar, siropul ala!
Soia ca soia… dar painea neagra cu indice glicemic scazut fata de painea alba? Revolutia a adus o inversare dramatica in pretul painii… aia neagra a devenit produs de lux iar mult-cautata surata alba o ordinara “pita noastra cea de toate zilele”. Gumele alea de mestecat beton cu aroma de portocale/babane le mai tine minte cineva? Un raion intreg la alimentara era ocupat de extractoarele alea de dinti… da ce falci sanatoase faceam daca suprevietuiam experientei.
A murit Cattani?? RIP!
Indragosteala tinea si de foame pe vremea aia, ca-n rest eram satui doar sambata, duminica si luni (cam cat tinea pachetul trimis de acasa), restul Mr, Mi, Jo, Vi si prima jumatate de sambata umblam cu burtile supte…
vremuri demult apuse, acu mananc ca hobitii din LOTR:
breakfast, elevens, second breakfast, 11 o’clock tea, brunch, lunch, after lunch, 5 o’clock tea, dinner, supper;
… în concluzie, jumătate din DC trece prin criza vârstei de mijloc.
și nu la aceeași vârstă!!! 😛
Imi facurati pofta de o Eugenie si de un Cico !
@ela: poți să le înlocuiești cu oreo și prigat 😛
@mifty:
La Oreo trebuie musai sa ai lapte care contine 10%lapte.