Şerban

Sau, în traducere, The Nonexistent Knight. Există o traducere şi în română, dacă mammy şi taty v-au învăţat limba aia.

Primul caz

Calculatorul meu începuse să obosească. Mergea greoi, scotea un vâjâit supărător, înţepenea din când în când şi nu lua în seamă ce fac eu cu mouse-ul sau cu tastatura, apoi mai mergea dar se restarta de capul lui, gâfâia şi ofta permanent.

După ce am aplicat de mai multe ori prima tehnică de reparare a unui aparat electronic, adică palme hotărâte şi pumni în carcasă (mă pricep, doar am făcut proiectare de electronică) şi n-am obţinut niciun rezultat, am trecut la măsura radicală. Se ştie că duşmanul numărul unu al acestor aparate este praful. Am luat o şurubelniţă şi, pregătit cu o cârpă în mână, l-am desfăcut.

Nu vă puteţi închipui stupoarea mea de atunci. Înăuntru nu era nimic.

Conectorii nu aveau în spate nimic, firul de la priză sau cel de la monitor nu aveau nicio continuare înăuntru, era o carcasă goală, chiar fără găurele sau altceva ca să permită montarea vreunui dispozitiv sau a unei plăci.

Bineînţeles că am plecat imediat din faţa lui şi m-am dus să beau ceva, să mă liniştesc. M-am reîntors cu speranţa că iluzia s-a risipit. Nu. Gol-goluţ.

M-am frecat la ochi şi m-am aplecat să pun mâna, să miros şi să ascult. E bine să te bazezi pe celelalte simţuri când ochiul te înşeală. Nimic.

Şi atunci, l-am văzut. Era un gândăcel micuţ care se ascundea într-un colţ, încercând cu disperare să devină cât mai puţin vizibil.

Al doilea caz

Mi-a fost povestit de Camionagiu. El nu a zis până acum nimănui ce i s-a întâmplat din cauza excesivei sale timidităţi.

Pe vremuri, când nu avea încă Volvo FH16 700 şi nici măcar un prăpădit de Ford Transit T125350, Camionagiu s-a gândit să-şi ia un camion la mâna doua sau a treia ca să-şi satisfacă nevoia de exprimare a propriei identităţi. A găsit un chilipir: DAF YA 126 din 1957 aflat într-o stare excelentă pentru vârsta lui.

Problema era că scotea un zgomot urât şi tuşea îngrozitor. Deşi se pricepea să desfacă şi să repare aşa ceva, Camionagiu a preferat să apeleze la un bătrân specialist, nea Bucşă, mecanic pensionar, arhicunoscut în lumea selectă de colecţionari de maşini vechi.

S-a dus hâr-hâr, poc-poc, la marginea oraşului unde în fundul unei curţi enorme avea nea Bucşă atelierul. În acea curte zăceau claie peste grămadă sau risipite printre bălării caroserii ruginite, piese disparate, motoare, angrenaje, roţi şi ce or mai fi fost, pentru că vechimea şi buruienile le făceau greu de identificat. Printre ele, câini dubioşi rodeau liniştiţi şuruburi de 22.

După ritualul obligatoriu de gustat (eufemism) un vin asortat cu locul, nea Bucşă s-a băgat sub camion. De acolo se începe întotdeauna. A ieşit cu o privire stranie şi, cu un levier şi câteva lovituri zdravene de ciocan, a deschis capota. S-a întors spre Camionagiu cu un aer ofensat şi evident agresiv. Camionagiu n-a luat seamă la asta zicând în sinea lui: “bătrânul şarlatan încearcă să mă facă la portofel”.

– Cu ce-ai adus camionu’ aici, bă?

– Păi, am venit cu el, nu m-ai văzut?

– Bă, pe mine nu mă bagi tu într-a cincea aşa, cu una cu două!

– Nea Bucşă, nu’nţeleg, ce-ai cu mine?

– Păi camionul ăsta n-are motor, ‘tu-i pămătufu’ şi jigleru’ mamii lui!

…

Au trecut anii, camionul e tot acolo, nea Bucşă nu mai este. Nu a reuşit niciodată să-i pună un motor asamblat din multitudinea de piese pe care le avea. Nu mergea, nu încăpea, nu se fixa, nu se cupla cu transmisia, oricât a încercat. Părea chiar să nu fi avut motor niciodată.

Doar noaptea, uneori, auzea din curte duruituri şi zgomot de frâne.

Continuarea, tot astăzi: al treilea caz – Doctorul Şendroiu şi pacientul fără inimă – şi tulburătoarele concluzii ale acestor neobişnuite întâmplări.