Radu Pircă

Toată lumea ştie că epoca lui Ludovic al XIV-lea a fost perioada de glorie a literaturii franceze. Când e vorba însă de citit vreun scriitor de pe atunci, puţini mai au curajul să deschidă un volum de poezii ale lui Boileau sau să meargă la o piesă de Racine sau Corneille – doar Molière încă mai are ceva succes, probabil fiindcă e gălăgios şi stupid, exact ca noi. În schimb, nu cred că există cineva care să nu cunoască poveştile lui Charles Perrault. Ceea ce nu ştiţi însă despre autorul Scufiţei roşii e că era un lingău odios şi că este foarte posibil ca de fapt să nu fi citit niciodată o povestire de-a lui Perrault…

Perrault (stânga) n-a fost niciodată genul care scrie ca să nu moară de foame. Născut într-o familie bogată şi influentă, ar fi putut foarte bine să devină medic, avocat sau înalt funcţionar al statului, ca fraţii săi; fiind însă mai loază, a preferat să studieze literele, în speranţa că va putea deveni întâiul lingău al regelui Franţei. Adevărul e că şi Păunescu l-ar fi invidiat pentru capacitatea sa de a produce pe bandă rulantă rahaturi omagiale, care l-a făcut rapid remarcat. Atunci când ministrul de finanţe, Colbert, a avut nevoie urgent de o poezie prin care să-l felicite pe rege pentru achiziţionarea oraşului Dunkerque, Perrault a scos-o pe loc, spre marea admiraţie a demnitarului. Un om atât de valoros trebuie folosit din plin, s-a gândit Colbert, şi el un specialist în puparea părţilor delicate ale monarhului, Ca urmare, un an mai târziu, graţie intervenţiei atotputernicului ministru, Perrault a fost numit în fruntea echivalentului de atunci al Uniunii Scriitorilor, apoi a primit şi sarcina supravegherii arhitecţilor regali (Ludovic al XIV-lea avea şi el o Casă a Poporului, ceva mai mică dar şi ceva mai frumoasă – palatul Versailles). În fine, în 1671 a fost băgat şi în Academia Franceză, ca recompensă pentru o poezie despre cât de frumoasă a fost ultima paradă a cailor regelui. Motivul real era dorinţa lui Colbert de a-i controla pe intelectualii francezi, ca nu cumva să scape vreo porcărie despre suveranul lor (o temere inutilă, curajul intelectualilor francezi ai vremii neavând cum să fie mai presus decât cel al soldaţilor francezi).

Perrault nu a dezamăgit în niciuna din înaltele sale funcţii, care l-au transformat practic într-un ministru al culturii. Lui trebuie să-i mulţumim, de pildă, pentru ideea de a le împărţi pensii şi sinecuri intelectualilor cuminţi, care nu critică regimul. În 1687 cariera sa de lingău a cunoscut apogeul odată cu publicarea unui Poem despre Secolul lui Ludovic cel Mare, în care îi compara pe clasicii antici, în frunte cu Euripide, cu lingăii contemporani, în frunte cu mult mai vestitul Quinault, conchizând, logic, că anticii erau depăşiţi şi plicticoşi. În finalul poemului, Cezar şi Augustus erau şi ei comparaţi cu Ludovic al XIV-lea (dreapta), concluzia fiind, evident, că romanii erau nişte dobitoci care făcuseră un imperiu de toată jena, ce nu putea în niciun caz să fie pus alături de glorioasa Franţă a Regelui-Soare.

Nu se poate totuşi ca Perrault să fi fost atât de prost încât să nu-şi fi dat seama cât de oribile erau poeziile sale, care îi îi puteau plictisi şi pe nişte maeştri ai plictiselii ca Boileau sau Racine. Ca să vă edificaţi, mai jos v-am tradus câteva versuri din Poemul mai sus menţionat:

Platon, minte divină, ziceau ai noştri moşi,
Azi, însă, îşi are locul doar printre plicticoşi…
Şi toţi ştim ce ruşine faimosu-Aristotel
Păţi fiindcă la ştiinţă nu era bun defel…

Aşa că, atunci când brusc a căzut în dizgraţie după moartea lui Colbert (1683), fiind înlocuit de lingăi mai tineri, Perrault a schimbat complet genul literar şi a încercat ceva nou: să adapteze pentru copii povestiri populare. Nu aş putea să vă spun de unde îi venise ideea – poate că dăduse el însuşi în mintea copiilor (avea aproape 70 de ani); cert e că a fost considerată extrem de originală şi a avut un mare succes, deoarece până atunci nimeni nu se gândise să scrie poveşti pentru cei mici. Nu că poveştile n-ar fi existat deja: circulau printre femeile de la ţară, care îşi adormeau copiii cu ele (şi cu un pic de alcool); dar nimeni nu se gândise să le pună pe hârtie până atunci (imaginile care urmează sunt din prima ediţie a povestirilor).

Problema cu aceste poveşti era că, fiind create de ţărani, sunau mai degrabă a buletinul IPJ Vaslui. Scufiţa Roşie era de fapt violată de lup şi nu dimensiunea urechilor era ceea care o marca pe viaţă. Frumoasa din pădurea adormită era şi ea violată, dar în somn, de un prinţ care o căutase niţel prea mult prin codrii deşi. Surorile Cenuşăresei îşi ciopârţeau picioarele, disperate să le încapă papucul de cleştar iar atunci când răutatea lor era demascată, erau puse să danseze în pantofi de fier înroşiţi în foc. Stăpânul Motanului încălţat îi dădea credinciosului animal un şut în fund imediat ce se vedea bogat. Barbă albastră… nu, de fapt Barbă albastră e o poveste sinistră în orice versiune. Pentru a nu ofensa gusturile ceva mai rafinate ale aristocraticilor săi cititori, Perrault a trebuit să reducă din partea de violenţă şi sex a poveştilor. Nu complet, însă: de pildă, în versiunea lui Scufiţa roşie nu e violată şi ucisă, ci doar mâncată – şi gata, moare, nu mai e niciun vânător care s-o salveze, nimic; Frumoasa din pădurea adormită era cât pe ce să fie şi ea mâncată de soacră-sa şi tot aşa. Mai rău, Perrault s-a străduit să preschimbe aceste aceste orori în istorisiri moralizatoare, care se terminau cu o scurtă poezie plină de învăţăminte (şi la fel de reuşită ca versurile de mai sus).

“Stai un pic”, o să ziceţi, “dar poveştile pe care le-am auzit noi în copilărie nu sunt chiar aşa”. Nu, nu sunt, fiindcă puţini sunt părinţii atât de inconştienţi încât să le citească copiilor direct poveştile scrise de Perrault – poate doar Chuck Norris o face asta. Scufiţa Roşie, şi Cenuşăreasa au fost îmblânzite un veac mai târziu de fraţii Grimm, mai puţin amatori de BDSM decât Perrault, şi (din fericire) lor le aparţin variantele pe care le-am auzit cu toţii în copilărie. Cu toate acestea, Perrault rămâne părintele poveştii de adormit copiii – sau, mă, rog, de provocat coşmaruri copiilor…

A, şi nu uitaţi de topul celor mai urâţi oameni din istorie. Aţi făcut vreo propunere? Nu? Deci să înţelegem că vreţi iar să se apuce Pircă de scris bătălii…