Radu Pircă
Puţine opere de artă au avut o influenţă atât de puternică – şi de nefastă – precum tavanul Capelei Sixtine pictat de Michelangelo. Arta sobră a goticului şi renaşterii timpurii a fost transformată peste noapte în gay parade-ul manierismului şi barocului.

Şi totuşi, Capela Sixtină nu a fost întotdeauna împodobită cu trupuri de bărbaţi şi de – ăăă, tot de bărbaţi, eu n-am văzut niciodată o femeie arătând aşa – goi. Papa de la care şi-a luat numele, Sixt al IV-lea, era atât de sever încât a interzis ca sfinţii să fie pictaţi purtând stigmatele Crucii – deci e oarecum logic că n-ar fi acceptat să fie pictaţi nici în fundul gol. Prin 1470-1480, Sixt a reconstruit din temelii Capela, care mai avea puţin să se dărâme în capul papei. După ce noii meşteri i-au spus că de vină pentru starea jalnică a clădirii erau cei dinaintea lor (“astea-s ţevi, domnu’ Sixt? Pexal? Păi aşa ceva nu se mai foloseşte din Evul Mediu” ), pontiful a angajat şi o echipă de pictori – cei mai buni, sau măcar cei mai renumiţi, din epocă: Perugino, Botticelli, Ghirlandaio, Signorelli şi mai puţin cunoscutul Cosimo Rosselli (pe care presupun că nici papa nu şi-l prea amintea, fiindu-i cunoscut drept “ăla”: “Perugino, zi-le bre lui Signorelli şi lui… ăla, să nu-i mai facă chică lui Isus, că nu e Joe Panait” ). Ştiind că, dacă-i lasă de capul lor, sunt în stare să picteze doar scene din viaţa Dalilei şi a Mariei Magdalena, Sixt le-a trasat artiştilor un plan clar: frescele de pe pereţi trebuie să înfăţişeze în paralel viaţa lui Isus şi cea a lui Moise (foto: Moise despărţind apele Mării Roşii, de… ăla). Tavanul, în schimb, nu s-a bucurat de aceeaşi atenţie: papa, probabil în criză de bani, a angajat un meşter care să reprezinte aici bolta înstelată şi cam atât – şi o vastă experienţă mă face să cred că meşterul era cunoscut drept “domnul Matteo”, pe când celorlalţi li se zicea Sandro, Domenico, Cosimo şi aşa mai departe.

Bun. Vreo 25 de ani mai târziu a veni însă alt papă – Iulius al II-lea – care a zis “bă, da’ ăsta-i tavan? Bine că n-aţi pus calcio vecchio, atâta mai lipsea” – asta, sau poate că pur şi simplu îl inundase vecinul de sus. Iulius nu era însă nebun să angajeze cinci artişti, cum făcuse Sixt, pentru un amărât de tavan pe care, în fond, putea da şi el o mână de var. Avea deja în slujba sa un sculptor, Michelangelo Buonarotti, angajat să-i decoreze mormântul cu statui, aşa că s-a dus drept la el: “Matale ştii să şi pictezi, parcă?” “Da, şefu’, cum să nu ştim?” “Păi atunci am şi eu o rugăminte la matale: am un tavan, nu mare lucru, a cam căzut gletul de pe el. Mi-l faci şi mie frumos când ai o pauză de la sculptat?” “Se face, şefu’!”

Când a văzut cât de mare e de fapt lucrarea – peste 450 de metri pătraţi – lui Michelangelo trebuie că i-a căzut faţa. După aceea s-a gândit însă că ar putea să-şi scoată pârleala, pictând pe tavan numai ce-i place lui – adică oameni goi (şi prin oameni înţelegem bărbaţi, dacă aţi priceput aluzia). Iniţial, papa vroia ceva simplu: cei 12 apostoli, plus o mână de aurolac pe steluţele pictate de domnul Matteo. Cum însă Evanghelia nu menţionează nicăieri că cei 12 apostoli ar fi călcat prin Vamă, Michelangelo şi-a dat seama că n-are cum să găsească un pretext ca să-i înfăţişeze în fundul gol, aşa că i-a propus papei o frescă mult mai ambiţioasă, înfăţişând în principal scene din Geneză. Iulius a acceptat imediat, ceea ce mă face să cred că nu citise respectiva carte din Biblie.

Cum era de aşteptat, pe 1 noiembrie 1512, când tavanul a fost dezvăluit publicului, papa celebrând liturghia în Capela Sixtină, mulţi cardinali au fost oripilaţi şi le-au acoperit ochii iubitelor şi copiilor, ca să nu vadă obscenitatea pictată de Michelangelo (foto: crearea Evei, Eva fiind tipul cu pleată). Artiştii contemporani, în schimb, au fost daţi pe spate de ideea de a înfăţişa personajele biblice în postura de culturişti goi şi au convins pe toată lumea că asta e adevărata artă, nu plictiseala aia cu oameni îmbrăcaţi. Aşa că, 25 de ani mai târziu, când un nou papă a decis să decoreze cu fresce şi altarul Capelei Sixtine, sigur veţi ghici pe cine a angajat pentru asta. Rezultatul probabil că-l ştiţi: Judecata de Apoi, pentru care au trebuit să angajeze pe cineva care să le picteze nişte chiloţi sfinţilor.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: vizită virtuală în Capela Sixtină.