Radu Pircă
Aveam vreo trei italieni aniversaţi azi, dintre care l-am ales şi eu pe ăla la care puteam pune mai multe poze (a propos: ruşine, Boccaccio, niciun clip pe YouTube, dar ai vrea să scriu despre matale… ) şi care a trăit cel mai puţin. Aşadar: Tomasso Massaccio, pictor italian care a ucis stilul gotic în scurta sa viaţă (1401-1428).

La începutul secolului al XV-lea arta europeană era complet dominată de un stil căruia astăzi i se spune “goticul internaţional” – pe atunci probabil era cunoscut doar drept “frumos”. De la Praga la Londra, toată lumea picta cam la fel: plat, ignorând complet regulile perspectivei şi dimensiunile reale ale obiectelor, în schimb extrem de colorat şi cu mare atenţie pentru detalii şi pentru expresiile personajelor. Dipticul Wilton, (jos) e un foarte bun exemplu al acestui stil: puteţi înţelege fără nicio dificultate ce sentimente trăiesc personajele şi nu e greu de priceput nici cine sunt sau ce fac. Pe de altă parte, tabloul este complet lipsit de realism – o floare e aproape la fel de mare ca un cap de om, fecioara Maria pare Ghiţă Mureşan în comparaţie cu îngerii din jurul ei, cerul e auriu şi toate personajele sunt îmbrăcate după moda de la 1399, când a fost pictat Dipticul – dar, pe de altă parte, hainele lor sunt înfăţişate cu atâta grijă încât ar putea fi reconstituite şi azi (bine, cu ceva mai multe cristale Swarowski).

Să vedem acum Plata tributului (jos) a lui Massaccio. Cine sunt oamenii ăştia şi ce fac acolo? Unul seamănă cu Remus Cernea; altul, cu proful meu de geografie din liceu. Chiar dacă personajele pictate de Massaccio sunt prea ţepene, urât îmbrăcate, musculoase şi aduc a action figures, e clar că intenţia artistului a fost aceea de a înfăţişa o scenă cât mai realist cu putinţă şi, mai mult, în trei dimensiuni – spre deosebire de Dipticul Wilton, Plata tributului are adâncime iar personajele au volum. Din acest punct de vedere, diferenţa dintre ele e la fel de mare precum cea dintre Odiseea Spaţială 2001 şi Avatar.

Massaccio era fiul unui notar florentin; de mic i-a plăcut pictura şi la 16 ani era deja un apreciat decorator de cufere (dacă nu vă e clar la ce mă refer, înseamnă că aţi fost la Muzeul Ţăranului Român doar la crâşma aia din spate). La 21 de ani a pictat prima sa operă cunoscută – tripticul San Giovenale, în care se vede deja că era nemulţumit de arta 2D a timpului său. Tripticul nu e totuşi vreo capodoperă, ci mai degrabă genul de tablou care se găseşte şi la Obor şi Massaccio ar fi rămas un artist de mâna a doua dacă nu l-ar fi întâlnit pe Masolino da Panicale, de la care a învăţat secretele meseriei.

Masolino era un pictor mai cuminţel şi mai netalentat, dar cu mai multă experienţă. Împreună au pictat prin 1425 Fecioara cu Pruncul şi Sfânta Ana, o operă de artă uimitoare pentru acea epocă. Dacă nu vă daţi seama ce e atât de uimitor, priviţi prin comparaţie Madona pictată de Massaccio (stânga jos) şi aceeaşi temă tratată de un pictor gotic (dreapta jos). Deşi între ele par să fie veacuri de evoluţie artistică, de fapt Madona gotică e pictată vreo zece ani mai târziu, şi nu de un artist mediocru.

Următoarea operă majoră a cuplului M&M a fost capela familiei Brancacci. Aici, Massacio a realizat singur jumătate dintre fresce, printre care şi Plata tributului, pe care am văzut-o mai sus. Cea mai faimoasă este totuşi Alungarea din Rai, care l-ar fi încântat şi pe Michelangelo şi care combină stilul tridimensional descoperit de Massaccio cu emotivitatea artei medievale. Cu aceste fresce Massaccio ucisese însă definitiv goticul; în scurt timp, toţi florentinii vroiau tablouri după noua modă, cu perspectivă, lumini şi umbre, figuri musculoase, şi strâmbau din nas scârbiţi la picturile pe care cu doar câţiva ani în urmă le consideraseră capodopere imposibil de depăşit. După ce Masolino a plecat în Banat, unde îl chemase guvernatorul, un italian care vroia să mai vadă şi ceva frumos, Massaccio, rămas singur, nu mai prididea cu pictatul. Între 1426 şi 1428 a pictat un poliptic din vreo 17 panouri înfăţişând Fecioara şi diverşi sfinţi, o frescă reprezentând înalţii demnitari ai Florenţei, mai multe tablouri mici pentru casele bogătanilor toscani şi Sfânta Treime, o compoziţie enormă şi cam plictisitoare (jos) – mai mult arhitectură pictată decât pictură – dar care pe contemporani i-a dat pe spate prin realismul ei. La doar 26 de ani a murit însă la Roma, unde fusese chemat fiindcă şi papa vroia fresce 3D. Legenda spune că ar fi fost otrăvit de un alt pictor, gelos pe măiestria sa.

Massaccio a revoluţionat complet pictura. Până la el, artiştii se concentraseră pe înfăţişarea sentimentelor şi neglijaseră realismul; după el, au devenit preocupaţi mai ales de reprezentarea cât mai corectă a realităţii, cu tot ce implică aceasta: anatomia umană, perspectiva, volumul, jocurile de lumini şi umbre. Pe de altă parte, ucigând goticul sobru şi elegant, Massaccio a dat frâu liber tuturor exceselor Renaşterii şi nu se poate spune că e tocmai nevinovat de parada gay din arta lui Michelangelo…