Radu Pircă

Aseară am rămas cu 3 siguranţe funcţionale din patru. A fost începutul unei frumoase aventuri.

Cum spuneam, am rămas doar cu 3 siguranţe. Evident că mut rapid una de la lumină la prize, ca să nu pierd jocul de pe laptop. Soţia se opune totuşi noului look de grotă al apartamentului, aşa că încerc să repar siguranţa stricată (era din aia nouă, din plastic şi cu buton, dar pentru panou de fuzibile – dacă n-aţi înţeles ce vreau să zic, vă explică J într-un comentariu, că el e inginer şi se pricepe). Cât pe ce să reuşesc (secretul meu e că nu-s inginer, aşa că, deşi nu pot explica, mă descurc cu treburile astea), când se rupe un arc şi un buton zboară sub canapea, unde este un fel de cimitir al butoanelor de la lucruri reparate de mine şi care acum merg prin simpla băgare în priză. Doamna P. refuză să stăm fără lumină (cu toate că aşa era mai bine, că nu se vedea ce mizerie am făcut pe jos încercând să repar drăcia aia). Sun la ai mei, că ştiam că-s oameni patrioţi, care nu aruncă nimic şi sigur au prin casă nişte siguranţe, plus că era târziu şi nu ştiam dacă mai e ceva deschis (nu înţeleg de ce nu există şi un non-stop cu pexal, dibluri, gresie, siguranţe, în caz că ţi se face vreo poftă de şurubărit la 2 dimineaţa). Aveau ai mei (erau între cadrul de bicicletă şi monitorul vechi din debara), dar fuzibile din alea vechi, de ceramică. Bueah (doamna P., nu eu, mie îmi plac alea, arată parcă ar fi puieţii vasului de veceu).

Ne urcăm noi în maşină şi mergem la cel mai apropiat magazin de bricolaj. Ca să nu fac reclamă, o să vă zic că are nume nemţesc, prima jumătate e locul pe unde intră Moş Crăciun, a doua – compozitor german, 1685-1750 (Pircă, parcă eşti bătrânul rebusist din “Viţelul de aur” – notă J.). Aveau teancuri de siguranţe automate, dar la 600.000 şi la 700 şi ceva de mii. Îi zic soţiei: “Astea-s prea scumpe, în piaţă sunt 50 de mii” (evident, sunt de la ţărani, astea din magazin sunt la al paişpelea intermediar). Mă face zgârcit (nu ştiu cum şi-a dat seama, au femeile uneori o intuiţie incredibilă). Mai caut, poate găsim ceva mai accesibil pentru clasa de mijloc, plus că vroiam şi o priză de un anumit tip – nu aveau, dar o tanti care lucra acolo mi-a recomandat o priză normală la care să fac eu nişte şmecherii, cum ar fi să leg faza la împământare etc. (m-am abţinut cu greu să o întreb dacă înainte n-a fost electriciană la Centrala Atomoelectrică Cernobîl sau pe naveta Challenger).

Bun. Nu găsim nimic. Mergem la magazinul următor. Prima parte a numelui e… E, rahat, e Praktiker. Aştia aveau aceleaşi siguranţe, dar la 150.000, plus că aveau pe ele şi un abţibild colorat cu amperajul şi erau în cutiuţă de carton. Iau una, mă pune dracu’ să o scot din cutie şi să o încerc. Nu mergea, erau butoanele înţepenite. Mai iau una. Asta mergea, dar foarte greu. După ce am apăsat de vreo două ori, nu mai mergea nici ea deloc. Iau un braţ de siguranţe, îi dau şi doamnei P. un braţ şi începem să le încercăm. După vreo 10 minute avem o câştigătoare: a rezistat la vreo 20 de apăsări pe butoane. O luăm cu noi.

Hai şi la ai mei, că doar n-am deranjat oamenii degeaba. Evident, mi se dă dreptate că 700.000 de mii e un preţ exagerat pentru o siguranţă (cred că merit să mi se spună “Mini-Pensionaricus”). Primesc şi o pungă de fuzibile. Bueah (tot doamna P., eu deja mă bucur ca un bătrânel).

De acum probabil că aţi ghicit ce se întâmplă. Ajungem acasă, siguranţa nouă şi frumoasă de 150.000 nu merge, o desfac, lipsea o sârmă din ea. Probabil de asta era singura la care mergeau butoanele, la celelalte nu se puteau apăsa fiindcă bănuiesc că le ţinea blocate sârma aia. O dau dracului, pun fuzibilă de-aia veche de ceramică. Merge perfect, lumina în casă e deja orbitoare. Nu se asortează însă cu celelalte siguranţe cu buton (aici şi eu şi doamna P. am fost de acord). Le scot şi pun fuzibile peste tot. Acum panoul electric arăta exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Sărbătorim, fireşte, ciocnind pahare cu apă de la robinet.