Julius Constantinescu

Într-o seară, în parcul Crângaşi, mă intersectez cu doi tipi cu moace de sergenţi lipoveni. Ce căutau aceşti doi bravi bărbaţi în parc la ora 6 seara, oră la care cârciumile sunt îndeobşte deschise, n-aş putea să vă spun; cert e însă că, în orice caz, nu părăsiseră de mult bodega, pentru că aerul din jurul lor avea un iz proaspăt de băuturică. Unul era un vlăjgan roşcovan, cu nişte mâini imense – oricum, mult mai lungi decât mânecile gecii; celălalt, scund şi îndesat, cu nişte picioare crăcănate printre care s-ar putea strecura cu uşurinţă un copil, părea a fi şeful. De altfel, din conversaţia celor doi reieşea clar că posesorul inteligenţei superioare este piticul, întrucât vlăjganul se mărginea doar la a-l încuviinţa şi a necheza prosteşte.

Se vede treaba că tipul cel scund avea ceva pe gât, ceva ce trebuia neapărat expectorat. Din nefericire, acel ceva refuza cu obstinaţie să iasă; cu cât se întâmpla asta, cu atât omul se îndârjea mai tare şi depunea mai mult efort. Înainte de a drumul unor zgomote înfiorătoare, se încuraja răcnind prelung: “Deaaaaa!”, după care obrajii i se umflau, ochii îi ieşeau din orbite, iar tipul începea să horcăie şi să hârâie din toate încheieturile, în încercarea eroică de a expectora acel ceva; la sfârşit, icnea, ca jucătorii de tenis după un rever care îi secase de puteri. Nefericit pentru că tovarăşul său dădea greş, roşcovanul îşi trecea laba imensă peste umărul său şi-l îmbărbăta prin câteva cuvinte menite să-i refacă moralul: “Bă, dacă iese, găureşti asfaltul!”.

Am trecut prin dreptul lor cu atenţie (piticul putea izbuti în orice moment) şi m-am îndreptat spre celălalt capăt al parcului. Cei doi se îndepărtau încet de mine; din când în când, până la mine ajungea un strigăt tot mai stins: “Deaaaaa!”.