Julius Constantinescu

Ninsese aproape două săptămîni fără încetare şi, cînd stătuse, se pusese un ger cumplit (pentru cititorii mai tineri: era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, că-şi permitea toată lumea zăpadă, nu ca acum, numa’ bogaţii). Multe drumuri erau blocate sub nămeţi şi autobuzul care trebuia să mă ducă în satul bunică-mii ne-a lăsat la şosea; de-acolo, cam doi kilometri, eram pe cont propriu.
Vîntul bătea cu putere din faţă si zăpada îmi venea pînă la brîu; imi croiam pîrtie cu mîinile şi împingînd zăpada cu genunchiul. Nu ştiu cît am mers aşa pînă cînd m-am împiedicat de o mogîldeaţă ghemuită în zăpadă. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că era o fată – avea cam 12-13 ani. Am ridicat-o cumva, probabil i-am spus şi cîteva cuvinte de îmbărbătare şi am continuat să mergem spre sat. Restul drumului nu mi-l mai amintesc; următoarea imagine e din mijlocul satului: era foarte multă lumină şi mi-era cald. Şi totuşi, mulţi ani de zile de-atunci, am adăugat cîte puţin ori de cîte ori am evocat întîmplarea.
Iniţial, m-am rezumat la a povesti că am ridicat-o pe fată şi că am mers împreună pînă în sat. Pe la al treilea rînd de ascultători, am şi sprijinit-o, pentru că nu putea să meargă singură. Ulterior, mi-am amintit că am găsit-o mai mult moartă decît vie, că era aproape îngheţată şi că, fără mine, s-ar fi prăpădit cu siguranţă. În cîţiva ani, ajunsesem s-o car de-a dreptul în spate pînă în sat, s-o acopăr cu trupul meu ca s-o protejez de vînt şi să implor spiritele iernii să mă ia pe mine, nu pe ea. Am mutat satul mai încolo, ca să pot pretinde că am cărat-o vreo 5 kilometri, şi mi-am luxat o gleznă, pentru a obţine un efect dramatic superior. Am lăsat cu gura căscată auditorii dintre cele mai diverse. Cu timpul, am început să cred şi eu ce spuneam şi am perfecţionat într-o aşa măsură întreaga poveste, încît, la sfîrşit, n-am mai ştiut nici eu ce era adevărat şi ce nu. Ştiţi cum e cu eroii, realitatea şi mitul nu mai pot fi despărţite.
M-am apucat să scriu această întîmplare abia după ce am recunoscut că, în realitate, nu-mi amintesc absolut nimic între momentul în care am întîlnit-o pe fată şi cel în care mă găseam, singur, în mijlocul satului. Ce s-a întîmplat în tot acest timp, nimeni nu poate şti.
Rămîne la latitudinea voastră. Dacă veţi vrea să vi-l imaginaţi pe eroul Julică salvînd o fiinţă neajutorată de la moarte sigură, luptîndu-se cu urgia şi mergînd pînă la sacrificiul de sine, vă mulţumesc! Chiar după ce trupul îi va fi fost răpus de nenumăratele sale boli imaginare, eroul Julică va continua să trăiască în memoria colectivă, păstrînd vie flacăra speranţei într-o lume mai bună.
Poate veţi vrea să credeţi că am lăsat-o acolo şi că am fugit să-mi scap pielea, fără să mă uit în urmă. N-aveţi decît. Nu vă opreşte nimeni să vă închipuiţi chiar că am mîncat-o ca să supravieţuiesc, că n-am văzut în ea decît o sursă de proteine de care am profitat, că sînt un monstru cu chip uman.
Dacă, însă, v-aţi dorit foarte mult să fi murit atunci, lăsaţi-mă să ghicesc: sînteţi una dintre fostele mele prietene.