Julius Constantinescu

Puţin după orele amiezii, deputatul Ovidiu Alexandru Raeţchi coborî pe via Dolorosa, făcu stânga şi apucă apoi la dreapta, pierzându-se în labirintul de străduţe înguste şi înghesuite ale vechiului Ierusalim. Se opri un moment şi îmbrăţişă din priviri bazarul arăbesc, încercând să ghicească, după direcţiile în care o apucau turiştii europeni, încotro se află Biserica Sfântului Mormânt. Imediat ce păru a se dumiri, se avântă pieptiş pe urmele Mântuitorului.

Deşi un om de o statură impozantă, deputatul Raeţchi făcea dovada unei agilităţi neobişnuite, urcând costişa cu paşi elastici şi atent calculaţi. Mişcările sale erau vădit îngreunate însă de pulpanele grele ale paltonului negru, tighelit pe revere, pe care-l purta pe deasupra costumului bleumarin. Paltonul nu doar că îl stingherea la mers, dar îl făcuse să năduşească în aşa măsură, încât urcuşul devenise un adevărat supliciu.

Distinsul pelerin era însoţit de un bărbat nu la fel de înalt, cu ochelari, îmbrăcat lejer, în ton cu vremea călduţă de afară. Acesta îl privi cu compasiune pe companionul său, care tocmai îşi tampona fruntea cu batista, şi-i spuse în zeflemea:

– Domnul nostru Iisus Hristos a urcat acest munte purtând în spate o cruce. La 2.000 de ani distanţă, dumneavoastră îl urmaţi purtându-vă paltonul. Practic, putem spune că urcaţi o adevărată Golgotă a paltonului.

Deputatul-pelerin privi cu ură la cămaşa răcoroasă, cu mânecile suflecate, a tovarăşului său, şi dezaprobă zgomotos această blasfemie. Restul drumului îl parcuse într-o tăcere duşmănoasă, gâfâind teribil şi ştergându-şi din când în când cu batista broboanele de sudoare de pe frunte.

Motivul pentru care domnul deputat se găsea în această neplăcută situaţie ţinea de rigorile funcţiei. În cursul dimineţii avusese o serie de întâlniri politice, iar o persoană publică nu poate purta peste costum altceva decât un palton negru, sobru, care conferă prestanţa cerută în astfel de situaţii oficiale. Pe la prânz însă, vremea se încălzea simţitor şi sărmanul demnitar era nevoit să umble prin soare înfofolit în paltonul gros, diplomatic, care-i devenea în acelaşi timp şi temniţă.

Deputatul Ovidiu Raeţchi rugându-se la Zidul Plângerii, ca orice român, să fie bine, ca să nu fie rău.

Iată-l plecând la prima oră a dimineaţii din Haifa şi poposind, două ceasuri mai târziu, la Beer Sheva, în mijlocul deşertului. Un soare necruţător arde deasupra nisipurilor, prigonindu-i fără milă pe posesorii de paltoane. Deputatul aleargă de la o întâlnire la alta, târându-şi paltonul după el prin deşert ca Moise. La un moment dat, se preface pur şi simplu că l-a uitat în maşina care-l ducea la o întâlnire cu alegătorii, însă şoferul aleargă cu el pe urmele sale:

– Domnule deputat, v-aţi uitat haina!

Este după-amiază, dar dogoarea nu a slăbit parcă nici un pic. Deputatul Raeţchi şi tovarăşul său sunt conduşi cu pompă la gară de alegători. Îşi strâng mâinile, îşi iau la revedere, apoi cei doi distinşi oaspeţi urcă în tren. În vagoane e o răcoare plăcută. Domnul deputat îşi aruncă paltonul cât colo, îşi descheie sacoul şi se lasă mângâiat de aerul rece ce vine din tavan. Tovarăşul său de drum savurează şi el momentul, deşi peste zi nu a suferit câtuşi de puţin de cald, fiind îmbrăcat doar într-un tricou.

Aerul condiţionat lupta cu mult succes împotriva dogorii deşertului, aşa încât în cel mult treizeci de minute temperatura în tren nu mai depăşeşte zece, cel mult unsprezece grade Celsius. Deputatul Ovidiu Alexandru Raeţchi îşi puse înapoi paltonul şi răsfoi plictisit un volum primit în dar de la Asociaţia inginerilor români din Beer Sheva. Scoase o clipa nasul din carte şi privi plin de curiozitate la tovarăşul său, care dârdâia în tricoul subţire, frecându-şi palmele într-o încercare inutilă de a se încălzi. Deputatul lăsa cartea deoparte şi zâmbi cald:

– Maestre, v-aţi îndoit constant de puterea lui Dumnezeu. Trebuia să ştiţi că pentru El, care a despărţit apele Mării Roşii, era o nimica toată să facă un pic de frig în deşert.