George Damian

În primăvara lui 1939, nemţii înghiţeau Europa bucată cu bucată. În martie, Wehrmacht -ul vizita Cehoslovacia, iar la Bucureşti venise Ministerialdirektor Helmut Wohlthat, care negocia de pe poziţii de forţă subordonarea economiei româneşti de către Germania (practic, cam ca acum, doar că pe atunci la nemţi nu era democraţie).

Ambasadorul României la Londra, Viorel Virgil Tilea, s-a dus glonţ la Foreign Office şi a anunţat panicat că Germania a dat un ultimatum României: dacă nu îşi va pune economia în slujba nemţilor, va avea soarta Cehoslovaciei. Britanicii au fost destul de mişcaţi, până când a sosit de la Bucureşti o telegramă a ministrului de Externe Gafencu, care îi informa că nemţii nu au dat nici un ultimatum. Gafencu a trimis şi o a doua telegramă: lui Tilea, chemându-l dracului acasă. În ciuda mesajelor de la Bucureşti, Tilea a continuat să spună că nemţii vor să invadeze România (la Berlin era buluceală maximă: nimeni nu ştia cu precizie dacă era programată şi invazia asta).

Românii nu beneficiau de cine ştie ce credit la Londra (nu v-aţi fi aşteptat, nu?), dar asta era ceva absolut nou: un diplomat care spunea altceva decât capitala sa (fără să fie internat sau retras!). Gafencu făcea tot ce putea să îl aducă pe Tilea la Bucureşti, dar flăcăul o ţinea pe-a lui, că el ştie mai bine şi că nu se întoarce acasă.

După câteva zile de zăpăceală, afacerea a rămas în coadă de peşte. Abia după război s-a desluşit misterul: Tilea executa, de fapt, ordinele industriaşului Nicolae Malaxa, care se temea că germanii vor să pună mâna pe fabricile lui.

Prin urmare, nu cred că a mirat prea mult pe cineva că am început războiul alături de nemţi, l-am terminat prieteni cu ruşii şi am sfârşit prin a fi ocupaţi de aliaţii noştri.