Julius Constantinescu

De câte ori trec pe lângă restaurantul lui Romică Ţociu din Dristor şi citesc reclama uriaşă care-i îmbie pe potenţialii muşterii cu “cea mai bună pizza din Bucureşti”, salivez abundent. Mi-l imaginez pe Romică frământând aluatul cu mânuţele lui albe, vârându-şi din când în când degetul mic în gură să guste compoziţia, şi pe Palade punând sare cu unghia. Şi totuşi, o oarecare sfială m-a împiedicat până nu demult să încerc cea mai bună pizza din oraş (sfială care am impresia că mi se trăgea de la ficat).

Într-o bună zi, fiind ziua unui amic, mă ia omul să-mi dea o pizza la Romică (îi făcusem cadou un tricou din Obor, deci era oarecum logic să nu-mi dea muşchiuleţ de vită Wellington în sos de piper alb la Waterloo). Iau un colebil, mă îmbrac frumos (aproape spendid) şi mă duc la Romică.

“Mă”, îi zic amicului, care încă m-ar fi scos undeva decent, gen Tip-Top, “îl ştii pe Survivorman, ăla care mănâncă gândaci şi şobolani pe Discovery? Crede-mă, ăsta ne-ar invidia dacă ne-ar vedea mâncând la Romică”. Şi-l iau uşor de braţ, că încă se codea, îl pun la o masă şi-i bag meniul sub nas: “E ziua ta, nu-ţi refuza nimic”.

Pentru că plătea el, eu mi-am luat o pizza d-aia scumpă, cu ton, mozzarela, ciuperci, ardei şi ceapă (era să uit: ne-a încurajat şi faptul că în pizza nu-ţi poate scuipa chelnerul; tehnic vorbind, ar putea, dar apoi ar trebui să aştepte destul de mult să se usuce).

Şi vine pizza. Spre deosebire de o pizza obişnuită, care se compune din blat şi toping, asta n-avea decât blat. “Mă”, îmi zic, “o fi pus-o invers, ia să mă uit şi pe partea cealaltă”. Ne-am uitat ca proştii la ea, am mirosit-o (a mea mirosea, într-adevăr, a peşte – probabil că nu se spălase bucătarul pe mâini) şi-am căzut de acord că Survivorman nu ne mai invidiază, dat fiind că, spre deosebire de pizza lui Romică, şobolanul are carne, plus ochişorii ăia delicioşi, care conţin proteine. Am înfulecat cu poftă cele două felii de ceapă de deasupra (amicul a avut noroc, lui i-au picat două bucăţele de măslină), am ronţăit la blat până ni s-au tocit dinţii şi ne-am exprimat dezamăgirea în ceea ce priveşte activitatea lui Romică pe tărâmul alimentaţiei publice (singura concluzie sănătoasă pe care tras-o, privind la mesele din jur, a fost aceea că e mai bine să plăteşti înainte, că până vine băiatul cu nota nu-i sigur că mai ai portofelul).

Am ajuns acasă lihnit de foame, am deschis frigiderul şi-am înghiţit o juma’ de kil de brânză, nişte cârnăciori, doi ardei şi-o ceapă. Teoretic, pe tot parcursul serii, mâncasem o pizza întreagă. Practic, era ca şi cum m-aş fi uitat o oră doar la Romică şi o oră doar la Cornel.