Julius

Cât ești foarte tânăr și încă prin școli, visezi cu ochii deschiși la primul tău salariu. Îți imaginezi această zi din zorii independenței tale financiare drept un moment triumfal, comparabil în măreție poate doar cu îmbrăcarea togii virile în Roma antică. Căci de acum încolo, nu-i așa, vei avea banii propriii tăi bani.

Bineînțeles că realitatea nu e nici pe departe așa. Eu, de pildă, nu-mi amintesc absolut nimic despre primul meu salariu – probabil era atât de mic, încât am băut câteva beri, mi-am luat un borcan de Finneti și două conserve mai scumpe de pește și cam ăsta a fost tot momentul meu de măreție financiară.

Lucram inginer la un trust de construcții. Salariul nu era mare, dar măcar venea la timp. Situația de a lua salariu în fiecare lună mi s-a părut însă inacceptabilă, așa că am renunțat la inginerie și m-am făcut ziarist. N-aș putea să vă spun exact cum se descurca un om cu salariul meu de la ziar, fiindcă nu l-am văzut niciodată întreg. Pentru cititorii mai tineri, să precizăm că în a doua jumătate a anilor ’90 salariile întârziau două, trei luni, și nici când veneau, nu veneau întregi – de regulă contabila anunța că ”au venit niște bani” (pentru jurnaliștii mai tineri: da, bre, era exact ca acum).

La începutul anilor 2000, situația începuse să se îmbunătățească, salariile în presă crescuseră de la sub 100 de dolari spre 2-300, veneau la timp, lumea începuse să-și facă rate la Matiz și se îmbrăca de la Kenvelo, ziariștii trăiau o adevărată belle epoque. Cu flerul meu neobișnuit de ziarist de investigații, am reușit să evit însă toate astea, angajându-mă la Dinescu. La revistele lui Dinescu, după cum v-am mai povestit, salariul era cam la fel de lunar ca apariția revistei ”Plai cu boi” – o publicație lunară excelentă, care spre sfârșit apărea de 2-3 pe an, până când legendarul management a lui Mircea Dinescu a reușit s-o îngroape definitiv.

Un moment mai special a fost primul meu salariu pe card. N-a durat prea mult, fiindcă în presă nu s-a exagerat niciodată cu plățile bancare, care necesită bani albi. M-am sunat peste vreun an de la bancă (mi se pare că era una care nu mai există azi) să-mi spună că le datoram o groază de bani, reprezentând taxe și comisioane de administrare pentru cardul de salariu, pe care uitasem să-l închid. Îl primisem de la ziar și cred că l-am și aruncat când am plecat de-acolo. M-am dus la bancă și i-am rugat să-mi arate unde semnasem să-mi deschid cont la ei. Au ridicat din umeri – semnase contabila pentru toți. Așa că le-am zis s-o caute pe contabilă, să le plătească ea. Le-am citit durerea în ochi, dar n-au avut ce face – probabil că după ce am plecat, au mărit toate comisioanele, să se calmeze.

De câțiva ani sunt freelancer, nu mai lucrez într-un loc anume. Prin urmare, nici salariu nu mai am (bine, practic nici înainte nu prea aveam, acum doar am lămurit problema și instituțional). Acum am doar un card ING (mă rog, tehnic vorbind am trei: unul VISA, unul Mastercard și unul de euro), unde primesc banii din contractele pe care lucrez. Din fericire, dacă pe card îmi intră o sumă recurentă de minimum 7 milioane pe lună, ING echivalează asta cu un salariu și îmi oferă comisioane zero.

Multă lume adoră să se trezească dimineața primind un mesaj de la persoana iubită. Femeilor, de pildă, le place să primească mesaje drăguțe, jucăușe, romantice – un bărbat cu experiență, care vrea să facă sex diseară, nu uită să trimită din când în când astfel de sms-uri, chiar dacă nu crede o iotă din ce spune. Bărbații preferă mai degrabă mesajele de tipul ”Iubitule, ai fost fantastic aseară”, dar mă rog, cum la mine nu e cazul, cel mai bine mă simt când primesc dimineața un sms drăguț de la ING: ”Suma de XXX a fost creditată în contul…”.

Aproape de fiecare dată îmi vine să răspund: ”Și eu te iubesc!”