Adina Ștefănescu

S-a întâmplat să prind și eu peștișorul de aur într-o zi. Pentru că nu mă grăbeam încă să pun marile dorințe și pentru că sunt o ființă cu profunde preocupări metafizice, am zis să încep cu o dorință de încălzire. I-am cerut peștișorului să fiu bărbat pentru o zi. M-a întrebat când vreau și am hotărât să fie cât mai repede, chiar a doua zi. Aveam un drum cu mașina în alt oraș pentru niște afaceri. Eram încântată să experimentez o zi la volan, în pielea unui bărbat. Se știe cât sunt de buni bărbații la șofat. Aveam și eu ocazia să aflu ce înseamnă să te bucuri de experiența de a conduce o mașină.

Am plecat cu boxele date la maximum. Era chiar melodia mea preferată pe care îmi plăcea să o cânt la refren. Când mi s-a făcut înfiorător de cald, am decis că nu voi opri pentru atâta lucru, să dau o haină jos de pe mine. Astfel că am asudat ca un porc în băltuța lui caldă, dar am continuat drumul, ușor tensionat. Singurul lucru care a contat până am ajuns la destinație a fost să îi depășesc pe toți care plecaseră înaintea mea. Este un scop în sine și nu m-am abătut de la el. În felul acesta m-am asigurat că nu voi vedea nimic din peisaj, fiind preocupat cu schimbarea vitezelor, frâna și, desigur, cu înjuratul. Modul în care am început să înjur în gând sau cu voce tare, de fapt doar cu voce tare l-ar fi făcut să roșească și pe un pistolar din vestul sălbatic surprins în vine de un indian chayenne. Practic am vorbit tot drumul. Nici acum nu știu cum am rezistat și nu m-am dat jos din mașină să îi iau de gât pe niște cretini care se cred șoferi. Impulsul de a sări din mașină s-a repetat de mai multe ori. Mereu se găsea un deștept să mă depășească sau să îmi taie calea. El nu poate merge ca tot omul. El se grăbește. Ca să îmi treacă nervii mă scărpinam la ouă.

În situațiile în care era o mașină în fața mea care abia se târa, acceleram să mă conving că e o tipă. Știam că numai o tipă poate conduce în halul ăsta. Era ca un pariu. Chiar dacă în mai mult de jumătate din cazuri nu era o tipă, eu continuam să cred că numai o femeie e capabilă de așa ceva. Nu am parcurs nici 50 de km și am schimbat de cel puțin 5 ori toate posturile de radio care se prindeau. Asta, desigur, în timp ce făceam o depășire, trăgând volanul în funcție de direcția în care comutam posturile. Când îmi venea tare la wc, strângeam din buci cu forță, până la înțepenire, pentru a mai parcurge câțiva kilometri în plus. Prima oară am oprit chiar într-o curbă, când simțeam că îmi explodează vezica. A doua oară, la intrarea într-o localitate. Singurele mele momente de relativa acalmie erau la semafoare, când aveam puțin timp să mă scobesc în nas și să privesc în gol 10 secunde. În localitățile pe care credeam că le cunosc bine hotăram brusc, peste indicațiile GPS-ului total incompetent, să scurtez drumul și să o iau pe niște străzi care ar fi dat exact la ieșirea din aceea localitate, rapid și frumos. Întâmplarea face că de fiecare dată am reușit să văd aceeași stradă măcar de două ori și să parcurg câțiva kilometri în plus. Oricum, sunt sigur că a fost doar o întâmplare, pentru că eu am o hartă în cap. Și o busolă. Am avut noroc și de o barieră. Timp de 10 minute m-am întrebat de 200 de ori de ce nu vine trenul. De fapt nu m-am întrebat. Am înjurat trenul.

Apoi am oprit la o benzinărie să fac un refill. Mi-am luat cafea , chipsuri și un hot-dog, să le consum pe mașină. Normal că l-au ambalat prost, pentru că mi-a curs tot muștarul pe piept. Dacă tot am făcut un plin de benzină, mi-am spălat și parbrizul, toate geamurile laterale și oglinzile retrovizoare.

Nu înțeleg de unde s-a adunat atâta gunoi în mașină mea, dar când am coborât la destinație, arăta ca după un picnic de 1 mai, la iarbă verde. Eu însumi mă simțeam total devastat, mă împungea ceva în spate de la încordare și simțeam un început de sciatică, eram complet balonat și mă cam durea capul.

Măcar un beneficiu am simțit că voi avea. În sfârșit voi reuși o parcare laterală perfectă. Ceva elegant, ușor și rapid, din maximum 2 mișcări. Exact așa a fost, doar că am parcat atât de aproape de bordură că au rămas roțile înțepenite în parapeții de beton. Am frecat înainte și înapoi cauciucurile până am luat puțină distanță, doar foarte puțină, pentru că eu nu parchez în mijlocul străzii, ca știm noi cine.

Când am ajuns la hotel mă simțeam pur și simplu epuizat nervos. Am urcat în cameră și mi-am zis că mă voi odihni puțin, pentru că nu mai aveam multe ore calitatea de bărbat și aș fi vrut să ies și eu seara, să agăț o bunăciune. Era experiența experiențelor, cu tot ce urma, nu aș fi ratat așa ceva pentru nimic în lume. Am aprins televizorul. Să fie de fundal. E clar că a fost o zi fără șansă. Dimineața m-am trezit toată neclăită și cu nasul uscat. Mă durea gâtul. Mi s-a spus mai târziu că de la sforăit. Eram din nou femeie. Eram ruptă de oboseală, dar nu mai conta. Eram mulțumită că peștișorul a fost atât de generos cu mine și m-a făcut un bărbat care a petrecut singur o zi în trafic, care a obosit foarte tare și nu a mai apucat să își demonstreze bărbăția seara. Cum ar fi fost să am și o nevastă lângă mine și doi copii în spate nu m-am mai întrebat. Oricum era o întrebare inutilă.

Ceea ce am scris este doar ce îmi amintesc cu mintea de femeie. Știu că realitatea a fost și mai dură, și mai mișto. Și se zice că se desăvârșește, odată cu vârsta.