Ina_adevărata

Prin clasa a noua aveam la desen tehnic o profesoară pe care noi, elevii, o consideram – și mă exprim politicos – slabă de minte. Doamna F. era nevasta unui șefuleț din minerit, iar poziția soțului dânsei o recomandase pentru postul de profesoară mai mult decât vocea și talentul său. Era pe vremea lui Ceaușescu, anul 1987, în Tg-Jiu – orașul în care un șefuleț din minerit își putea așeza oricând soața necalificată să predea desen în liceul “de elită” al orașului.

Nu detaliez acum de ce o consideram slabă de minte; spun doar că ne dădea suficiente motive. Poate azi, cu înțelegerea adultului, aș considera-o cu milă o tăntiță prostănacă și cumsecade, dar atunci, la 15 ani, vedeam doar o femeie proastă. Era lălâie și căzută; totul era la ea lăbărțat. Părul îi atârna în lațe, fusta îi era mereu strâmbă, desuurile îi ieșeau dizgrațios de sub bluze și rareori apărea fără căciulă în cap. Nu mi-o amintesc fără căciulă, de fapt. Nu-mi amintesc cum arăta vara. Mergea împiedicat, vorbea împiedicat- în fine, doamna F. era ținta favorită a glumelor noastre.

Problema doamnei F. era că, deși trebuia să ne predea desen, d-sa nu știa nimic despre desen. Așadar, temele dînsei erau din registrul “desenați ce vreți voi”. Într-o zi, a lansat obișnuitul “ce vreți voi”, și-a făcut paravan din catalog și s-a apucat să moțăie cu sârg.

Nu îmi amintesc cum mi-a venit ideea, dar o dată ce mi-a venit, mi s-a părut genială: o voi desena pe doamna F. La urma – urmei, “orice vreți voi” putea fi și doamna F., nu? Am desenat-o exact așa cum mi-o amintesc și acum: crăcănată, cu fusta atârnându-i strâmb, cu bluza lăbărțată și nelipsita căciulă-n cap. Pe vremea aia desenam destul de bine, abia după aia am făcut Arhitectura și mi-am ieșit din mână. Se pare că desenul meu a fost reușit: a făcut senzație printre colegi. M-am simțit pe val, așa că i-am adăugat doamnei F. un soclu sub picioare, pretinzând că i-am făcut statuie.

Există uneori în viața noastră momente excepționale, în care ne simțim luminați, inspirați, stăpânii lumii. Un asemenea moment am trăit eu în ora aia, cu colegii mei chicotind pe lângă desenul meu și cu doamna F. moțăind la catedră, ascunsă după catalog. Era momentul meu, nu-l puteam rata. Eram eroina clasei. Am decis să produc senzație, ducând gluma mea într-un punct în care nu mai ajunsese nimeni: să o fac pe profă proastă fără să priceapă. Așadar, am scris pe soclul statuii: “Des Dummheites Monument”, având convingerea fermă că așa se spune în germană “Monumentul Prostiei”. Colegii mei au fost în delir. Din păcate, delirul a trezit-o pe doamna F., care a remarcat dintr-o privire că desenul meu e cauza rumorii și a dorit să-l vadă.

S-a lăsat tăcere. Mi-am adunat aplombul și m-am dus (aproximativ) calmă cu desenul la catedră.
– Ce-i asta?
– Desenul meu. Ați spus că putem desena orice.
– Și?
– Și v-am desenat pe dvs.
– Eu sunt asta?
– Da.
(Deja, mă simțeam ultragiată. Adică, ce, așa prost era desenul meu, că nu se recunoștea în el?)
– Ce drăguț!
(Ha???)
– Dragă, ce surpriză! Da, uite, chiar seamănă cu mine! Da’ asta ce e?
– E un soclu. V-am desenat sub forma unei statui.
– Statuie, hehehe, ce drăguț! Și ce scrie aici?
Am încremenit. Nu-mi pregătisem o traducere “politic corectă”. Am zis prima prostie care mi-a trecut prin minte:
– “Monumentul Perseverenței”. Am scris în germană, că era ceva mai scurt.
– Hehehe! Dragă, o să mă laud în cancelarie cu desenul tău! Vai, ce drăguț! “Monumentul Perseverenței”! Vai, ce mă vor invidia colegii!

La asta nu mă gîndisem. În acel moment, mi-am dat seama că o făcusem lată. Colegii tăcuseră și ei, simțind că gluma se terminase. Am încercat inutil să recuperez desenul, pretextând că vreau să-l completez, dar nu a mai vrut cu nici un chip să renunțe la el. Îl așezase pe catedră și îl privea extaziată.
M-am întors în bancă, albă la față. Știam că, dacă desenul ăla ajunge în cancelarie, cel mai simplu lucru ce mi se poate întîmpla e o notă proastă la germană.

– Gata, hai, ați terminat? Aduceți desenele! Hehehe, poate fac o expoziție cu desenele voastre, dacă mai sunt desene așa bune ca al colegei voastre!

Asta a fost șansa mea. Colegii s-au înghesuit cu desenele în jurul catedrei, iar peste desenul meu au început să se adune și altele. Câțiva au creat o mică diversiune, cerându-i doamnei F. atenție, astfel încât să se întoarcă cu spatele spre teancul de desene. Teancul a fost împins spre marginea catedrei, eu m-am strecurat, mi-am extras desenul și m-am dus tremurând în bancă, unde l-am ascuns rapid. Când zarva s-a potolit și catedra a fost vizibilă din nou, eu desenam liniștită, cu relaxarea elevului care și-a predat printre primii lucrarea.

Nu știu ce aș fi pățit dacă desenul meu ajungea în cancelarie. Nota la purtare se scădea și atunci, exmatricularea se practica și atunci. Nu știu dacă s-ar fi ajuns aici, dar știu sigur că gluma mea nu ar fi fost peste măsură de apreciată.

A trecut timpul. Desenul ăla a devenit confetti într-o zi, după ce l-a găsit maică-mea și, desigur, nu a gustat gluma. Apoi am terminat liceul, între timp a venit și Revoluția, ne-am risipit toți prin facultăți: Medicină, Universitate, ASE, Politehnică, Arhitectură. Unii au emigrat. Toți ne facem treaba pe unde trăim, plătim impozite, votăm și ne străduim să fim oameni buni.

Nu știu dacă dintre copiii ăia de la Liceul “Gheorghe Șincai” din Cluj, “vinovați” de meme-uri cu profesori, vreunul e sortit să salveze lumea. Dar știu sigur că nici unul nu va ajunge boschetar dacă face acum glume prostuțe pe seama profesorilor. Vor depăși faza asta, glumițele de azi li se vor părea copilărești. Ca și noi, vor ajunge niște cetățeni obișnuiți, își vor plăti taxele și se vor strădui să fie oameni buni.

Și mai știu că, oricâte pedepse ar inventa profesorii ironizați, ei vor rămâne în memoria acestor copii prin acele comportamente care i-au transformat în ținte.

Chiar și azi, doamna F. este prezentă în memoria mea tot ca o biată ființă ridicolă, sărmană la minte, cu mersul împiedicat și fusta mereu strâmbă.