Cum am învăţat să gătesc
Mihaela Constantinescu
Eram printr-a noua, în vacanța de vară, și încercam din răsputeri să impresionez un flăcău, ăla de mi se părea mie super oferta „Făt-Frumos” și ”Zburătorul” într-unu’ singur.
Trecusem de partea cu gusturile comune, cărțile cadou și alte patetisme adolescentine și aveam nevoie de un diferențiator, altul decât, cum ar zice mamaia de la Lipia, „cea mai frumoasă din sat”, că la noi în sat frumoase erau
cu duiumu’.
Interogând stânga-dreapta, prietenele mele au aflat că omul are, ca orice bărbat, o slăbiciune lumească: checul de lămâie. Evrika! Asta era: trebuia doar să fac un chec de lămâie.
Pentru început, am găsit o carte de bucate ce conţinea și faimoasa rețetă a prăjiturii – poțiune de dragoste.
(Fac o scurtă paranteză pentru câteva precizări: de obicei, când deschid o carte de bucate, am nevoie și de DEX. Tot de obicei, când deschid o carte de bucate și mă apuc să gătesc, am nevoie, neaparat, și de mama)
Rețeta începea așa: 500 gr. făină… Făină… Făină…
– Alo, bună ziua, cu dna. Constantinescu, vă rog
– Imediat, drăguță (Filuțaaaaaaa!) și ia zi, ce mai faci tu? (Filuțaaaaaaa!)
– Ce să fac, uite, în vacanță și m-am hotărât să fac un chec
– … FILUȚAAAAAAAAAAAAAAA!!! (Pe fundal: ”Ce e, dragă, unde arde?” „Fii-ta s-a apucat de gătit!!!….”)
– Alo, ce ai pățit, dragă?
– Nimic, mama, unde e făina? Vreau să fac un chec…
– Auzi, mamă, termină cu glumele astea, că eu nu sunt în vacanță!
– Serios…
– Treaba ta, vezi să nu dai foc la casă. Făina e în cămară, într-o pungă albă.
Am găsit punga albă imediat. Era jos, pe un raft, lângă sculele de grădină.
Zahăr, ulei, coajă de lămâie… praf de copt?! În fine, probabil merge și fără.
Amestecați făina cu apă, într-un recipient. Asta e ușor, ca la chimie.
Hmmm… aici nu zice că trebuie să se întărească aluatul. Mă rog, la chec o fi altfel… Se întărește cam tare…
– Alo, bună ziua, cu dna. Constantinescu, vă rog.
– A iesit, dragă, checul? (Filuțaaaaaa!)
– Păi… s-a cam întărit…
– Cum așa? L-ai scos prea târziu din cuptor? (Filuțaaaa!)
– A, nu, nu a ajuns la cuptor, s-a întărit făina pe mâinile mele, așa, e normal?
– FILUȚAAAAAAAA!
– Alo?
– Mami, faina asta a ta s-a întărit (zic eu, ținând telefonul cu greu la ureche, pentru că mâinile le aveam întărite în „recipient”; da, la fixul cu rotiță puteai forma și cu nasul, la Iphone am descoperit că nu!!!)
– Mamă dragă, pe punga aia de făină pe care ai folosit-o scria, cumva, „făină”? se aude suav din receptor…
– Nu scria nimic, era pe raft, lângă unelte…
***
Da, ştiu că v-ați prins că era ipsos. Da, nu știam (de fapt, ca să fiu sinceră, nu sunt nici acum sigură) ce este ipsosul și la ce folosește. Da, seamănă cu făina.
Am urmat sfatul mamei – dă mamă cu apă multă, până nu se întărește că te arde – corect! – și trebuie să te ducem la spital…
Nu, nu am mai încercat să fac prăjituri. Bine, am mai încercat o dată și atunci făina s-a dovedit a fi un praf alb care ajuta la uciderea gândacilor din grădină. M-am oprit la timp, că mirosea.
Da, mi-am impresionat băiatul – cu povestea asta, evident – și l-am convins că prăjiturile de la cofetărie sunt grozave.
Așa am învățat să gătesc: acum, nimeni nu comandă mâncare mai bine ca mine.
Eu am ‘invatat’ sa gatesc prin clasele 5-8. Tot vacanta de vara. Bunica-mea era plecata pe undeva credeam eu ca pomana sau inmormantare. Voiam sa fac gogosi. Ma gandeam: Pana se intoarce ea o sa termin cu totul si, mama-mama, ce o sa se mai bucure! O sa se mandreasca in tot Techirghiolul cu gospodina de nepoata-sa.
Toate planurile erau facute pana la partea cu prajitul. Nu ma gandisem cum, mai bine zis cine o sa prajeasca ca mie mi-era frica sa ma apropii de aragaz. Am scos faina, era la indemana, am pus apa, nu mai tin minte daca am pus si drojdia, in fine, am inceput sa framant. Totul se transformase intr-o pasta asa si tot adaugam faina ca sa iasa aluatul asa cum il vazusem la ea, cand i-am auzit vocea in strada si am intepenit. Se intorsese mai devreme decat prevazusem eu.
Copil prost, panicat, prima idee care mi-a venit a fost sa profit de faptul ca se oprise sa vorbeasca cu vecina si am aruncat asa-zisul aluat in wc si sa incerc sa sterg toate urmele. Tremuram toata. Cand eram in plin proces de… ‘distrugere a probelor’ m-am trezit cu ea in ceafa. Nu inchisesem bine usa si nu isi dadea seama ce fac. Bunica fiind o femeie credincioasa orice cocatura era sfanta pentru ea, astfel ca atunci cand a vazut ce fac a innebunit. Evident ca m-a batut de mi-a sunat apa in cap. Cat timp mi-am lins eu ranile, ea a strans in urma mea dupa care a intrat repede in casa sa se roage pentru pacatoasa de nepoata-sa.
Evident ca m-a facut de ras in tot Techirghiolul. 😀
Si checul? Checul cum a iesit?
@Mihaela, daaaa, nimeni nu comanda mai bine ca tine, ca tu suni la taxi sa comanzi pizza!
Să-nţeleg că fiică-mea e talentată de a reuşit să-mi facă un pahar de 150 ml. de suc de portocale singurică? Băubil. Dintr-un kilogram juma’ de portocale.
Păi, stimată autoare, erai pe drumul cel bun: la checul de ipsos se pun cuie în loc de nuci, asta e singura diferență.
@M3bis: de aia îmi este și mie frică, mai ales că …
Într-o zi, mama mea era plecată și tatăl meu trebuia să aibă grijă de mine. Aveam poate 2 sau 2 ani și jumătate. Primisem cadou de curând un set de “ceșcuțe de ceai” și erau jucăriile mele favorite. Tata era în sufragerie și citea ziarele de seară când eu i-am adus o ceșcuță de “ceai”, care de fapt era doar apa. După câteva cești de “ceai” și multe laude pentru un ceai așa de bun, mama s-a întors acasă. Tata a i-a spus să aștepte și ea în sufragerie să mă vadă pe mine cum ii aduc lui o ceașcă de “ceai”, pentru că eram “atât de draguță!” Mama a așteptat și bineînțeles că eu am apărut în sufragerie cu încă o ceșcuță de “ceai” pentru tata, iar ea l-a privit cum o bea toată. Apoi i-a spus (cum doar o mama poate ști… ): “Te-ai gândit oare ca singurul loc unde ea poate sa ajungă să ia apa este toaleta?”
@geo: dă-te prinsă!
@M3bis: Nu-i aşa? Plagiază cu neruşinare, fără citat sau trimitere bibliografică! [-(
Mihaela, Rushenne, da’ de ce n-ati luat-o gradat? Intâi o supa instant, apoi niste oua fierte, apoi – nivelul doi – o omleta sau oua ochiuri. V-ati aruncat din prima la chec, gogosi, de-astea grele! :))
@Dan1: bine că știai tu să faci Cremșnit din prima =))
Cand am vazut autoare Constantinescu m-am gandit ca a cazut Mogulu’ victima lu’ 14 fevruarie si deja plangeam de mila bietelor colege cititoare.
P’orma mi-am amintit ca aparea o sora in niste posturi anterioare si am zis ca poate a scapat. Sau nu?
@geo: Cremsnitul nu se face, se cumpara, da? =))
@marcian: cred ca etern….
@deaddy: E bunică-sa din Buzău.
@Vivi: La 112, nu-i așa?
@deaddy: Nu e sora, coincidenta de nume. Dar, in caz ca citeste si doamna Damian pe aici, doamna, sa stiti ca apare pe FB intr-o poza, cu sotul dumneavoastra, in care stau foarte, foarte aproape. Foarte. 😀
@Rushenne: aoleo, n-ai infundat wc-ul? =))
@N.A.: Pârâcioaso! 😛
Iata istoria dovedeste inca o data, daca mai era nevoie, ca barbatii sunt mai priceputi in bucatarie. Eu stiam sa gatesc de pe la frageda varsta de 14 ani. Omleta iesea perfect. Am ajuns chiar la chestiuni complexe, adaptari proprii si extravagante. Acum imi iese genial cand gatesc 3 felii de salam cu cascaval deasupra. O minune !
haha! eu nu excelez, dar fiu-meu, la patru ani, a produs minunăţia asta de ciorbă. cam raw, dar…
http://gadjodillo.wordpress.com/2013/02/08/supa-raw/
aşa că te poţi consola: copilul/copiii tăi vor găti mult mai bine.
Mihaela, ejti praf, fată! După caz, praf de ipsos ori praf contra gândacilor. :))
@Dan1: >:)
Uite cum se face omu’ de ras de bunavoie si voi, in loc sa ma incurajati sa va mai spun (ca mai am, nu de alta), carcotiti!
@Mihaela: Da’ n-aaam cârcotit noooi, poate doar asaaa, umpic. Mai povesteste-ne! :))
A, si Rushenne, mai povesteste-ne si tu de primul suberek! :))
@Dan1: auzi bre da’ fetele astea o au cu condusu’ pe șosele tot ca la cratiță ? 😀
@geo: Oooo, dar asta e un comentariu demn de Andryusha! =))
@Dan1: Mie mi se pareau simple si gogosile alea. Ce mare lucru?! Putina faina, putina apa, mai puneam niste faina ca a iesit prea moale, apoi niste apa ca am scapat cam multa faina si tot asa. Ti-am zis: simplu ca buna ziua, totul pana la prajit. :))
@N.A.: Nu s-a infundat ca era d-ala de tara. Oricum nu infundatul ar fi fost problema, cat faptul ca am pacatuit intr-asemena hal. :))
@Dan1: Nu mai stiu cum si cand a fost cu primul suberek. Tin minte doar ca pe la inceputuri intindeam foaia prea mult si ii dadeam si o forma ciudata, numa’ rotund nu. Deci fiecare foaie intinsa de mine ajungea la mama care o lua de la capat. 😛
@Mihaela: Voi aveţi in familie probleme cu găsirea făinii! Mogulul a întrebat-o pe Pisi!:D
@ErRon: nu e adevarat, Mogulul nu a întrebat-o pe Pisi …
Pisi(actuala trecutului respectiv) a fost îndrumată, în vederea descoperiri locului unde se ascundea făina, să o întrebe pe cealaltă Pisi(fosta actualei trecutului respectiv) =)) =))
@geo: :)) da, Mihaela, vezi, nu trebuia s-o suni pe dna Constantinescu, trebuia sa suni si tu fosta baiatului, ca asa se face la voi la Constantinesti ;))
Eu cand am incercat prima data sa gatesc, evident la tara, am facut clatite. Nici macar catelul nu s-a atins de ele, asa bune erau. Evident, am lasat bucataria intr-un hal fara de hal dar mamaia nu a zis nimic. Doar nu m-a batut pentru dracii mult mai mari, aia cu clatitele a fost ceva nevinovat.
Insa acum fac niste clatite extra super clasa intai. Nevasta-mea e inebunita dupa ele.