Monica Ionescu

Deși aș fi avut un milion de alte opțiuni de vacanță, în acel an am hotărât, fiind o vară deosebit de frumoasă, că nu se cade să plec la mare fără să dau o fugă până la prietena mea, Miha, aflată împreună cu bărbat-su la bunica ei, la Ilva Mică. La mare oricum mergeam, tot cu ei, peste vreo două săptămâni.

Aşa că am luat trenul de Cluj, cu destinaţia finală Ilva Mică. Nimeni nu m-a avertizat, m-am aburcat aşa, nevinovată şi cu bilet. După o mie de ani, am ajuns la Cluj. De acolo, trenul a schimbat locomotiva cu una pe aburi, cred, că am făcut tot pe atât până la Ilva Mică. Unde, în sfârşit, am ajuns, în stare bună, cu o cerere în căsătorie de la naş (l-am refuzat, deşi era băiat bun, cu avere şi casa la Feldru, da’ cam grăsuţ) şi-am coborât pe peron, unde mă aştepta comitetul de primire compus din Miha şi văr-su’.

Deoarece trenul era tehnologie extraterestră, de ultimă generaţie, uşile şi geamurile nu se închideau cu niciun chip, metal alien, probabil că se puteau doar suda, în fine… Cert este că am ajuns ca-n basme, cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ. Aia care trăgea spre pământ era un fel de obrăjor de buldog corcit cu şar-pei, respectiv era umflată.

Văzându-mă bolnavă şi dureroasă, după ce m-a cazat şâşâind „şşş, că e patru dimineaţa, încet, să nu trezim casa”, buna mea prietenă şi soţul ei mi-au eliberat rapid reţeta de algocalmin pe care o cerusem bolborosind tot drumu’: “Miiiihaaa, a…ooo..că…min, doaaaareee”.

În sensul că mi-au dat un pet de 2,5 l, asigurându-mă că e „algocalmin primă-mână, trece garantat orice!” Am dat peste cap câteva gâturi din sticlă şi-am căzut pe primul pat ce mi-a fost la îndemână.

Spre dimineaţă, adică pe la 7-8, m-am trezit, că mi-era gura iască şi capul pătrat. Falca îşi mai revenise, da’ se umflaseră fierea şi duodenu’, probabil de la „algocalmin”(calitatea prima-ntâia!). Fiindcă gazdele încă dormeau, m-am uitat pe lângă pat, să văd dacă, aşa cum îi şade bine oricărui om, găsesc vreo sticluţă de apă, pentru dresură. Şi ochesc o sticlă limpede, cristal, de 2,5 l. Plină. Zic „asta-i apa, sigur”. Numa’ cine n-a murit de sete nu ştie cum e să îndeşi, ca apucatul, lichidul incolor găsit în plin deşert, frumos ambalat într-o sticlă de fanta! Pfoaaaa. Mi-au ieşit orbitele, urechile îmi pocneau, bila păcănea ca la flipper, iar stomacul… În fine, am leşinat la loc.

Pe la 10.00, m-am trezit de-a binelea. Măseaua era bine, mersi, ceea ce-mi doream şi mie. Umflătura se mutase la cap. La tot capul, adică. Practic, în loc de cap, îmi crescuse un balon cu heliu şi ceva azot, că râdeam ca apucata. Râdeam şi căutăm o sticlă cu ceva comestibil, gen apă, râdeam şi căutam. Şi mieunam: „…iiiihaaa, aaaapaaa, aaaapaaa”. Dintr-un colţişor, o aud pe Miha şoptind: „ce-i, vrei apă?” „ăă-hăă”, scâncesc. „Da’ să fie aaaapaaa, ca moooo”…

O mână întinsă nu spune întotdeauna o poveste, vezi bine; uneori ea îţi întinde un pet de 2,5 l.

„Ia apa, fată, şi taci!”.

***
A fost frumos la Ilva Mică. Se pare că am stat trei zile. Şi nici n-apucasem să despachetez bagaje! Da’ am scăpat de antibiotice.