Julius Constantinescu

În anul 1227, Gingis-han, fondatorul Imperiului mongol şi iniţiatorul singurului program de planning familial din China încununat vreodată de succes („unul, maximum doi copii, apoi le ucidem părinţii”), face o mare bucurie omenirii şi crapă subit. Imperiul îi revine fiului său Ogodai, iar provinciile tânărului imperiu sunt împărţite între ceilalţi fii sau moştenitorii acestora. Partea de vest, ce se întindea până la Carpaţi şi îngloba şi ţările locuite de români, mai puţin Transilvania, îi revine lui Batu (foto), nepot al lui Gingis-han. Batu va deveni primul han al Hoardei de Aur, stat fondat pe ruinele fostului imperiu al cumanilor – ruine la propriu, mongolii nu erau prea pricepuţi la figuri de stil.

Ruşii, lăsaţi fără ceasuri şi paltoane

Preluarea moştenirii de la bunicul ridica însă o mică problemă de natură juridică: teritoriile respective nu aparţineau de fapt mongolilor – ele fuseseră prădate şi apoi părăsite de tătari în urmă cu mai bine de 10 ani. Mongolii nu erau însă oamenii care să se împiedice în proceduri birocratice: în fruntea a 150.000 de topografi pricepuţi, Batu-han şi Subotai cartografiază metodic stepele din nordul Mării Negre, expropriind prin decesul proprietarilor terenurile din calea sa. În 1240, după cucerirea Kievului, Batu-han mai avea de atins doar două obiective: ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti şi pedepsirea regelui ungar Bela al IV-lea – care făcuse prostia să-i primească pe cumanii refugiaţi din calea tătarilor, deşi o solie mongolă bine-intenţionată îl prevenise că nu e bine ce face.

Strălucitul strateg ungur Bela al IV-lea

Planul campaniei din 1241, alcătuit de Subotai, prevedea împărţitea armatei mongole în cinci corpuri de oaste de câte 30.000 de oameni, desfăşurate din Lituania şi Polonia, la nord, până la Severin, în sud, ce urmau să prindă în cleşte regatul Ungariei. În loc să organizeze apărarea trecătorilor spre Transilvania, locuri în care cavaleria mongolă nu se putea desfăşura, genialul strateg Bela al IV-lea, regele Ungariei, decide să-i aştepte pe tătari în pustă, la loc deschis, lăsându-i pe locuitorii Transilvaniei în plata Domnului, să se descurce cum or putea. Răstimp, contracarează cu multă eficienţă manevrele tătarilor scriindu-i papei lungi misive în care se plânge de urgia ce s-a abătut asupra regatului său şi sperând că principii Europei vor da fuga să-i scape lui pielea.

Netulburaţi, deci, de vreo armată mai serioasă, tătarii năvălesc în ţările române de peste tot, fiecare corp de armată despărţindu-se, mai devreme sau mai târziu, în două sau mai multe hoarde, ca să nu se calce pe picioare în timpul jafului. Abandonaţi de suzeranul lor, viteazul rege al Ungariei, locuitorii se apără sporadic şi fără sorţi de izbândă.

Moldovenii învaţă drumul spre Ardeal

Dintre toţi românii, doar moldovenii au avut o soartă mai blândă. Aflaţi sub stăpânirea cumanilor, românii din Moldova aveau suficiente motive să-i urască pe aceştia şi să alieze cu tătarii împotriva lor. Cum Moldova urma să intre sub controlul direct al Hoardei de Aur, şi mongolii aveau interesul să-i cruţe pe români – cineva trebuia să le lucreze pământul. Desigur, orăşenii n-au găsit la tătari aceeaşi înţelegere ca ţăranii, dar unii dintre aceştia din urmă nu doar că au fost cruţaţi, ci au şi luptat alături de tătari în Polonia şi Transilvania. Prin urmare, să notăm şi prima consecinţă a invaziei tătare în ţările române: moldovenii au învăţat drumul spre Ardeal.

Remedii mongole anti-mahmureală

Ceilalţi români n-au fost aşa de norocoşi: în drumul lor, tătarii spulberă orice rezistenţă, pradă, incendiază satele şi ucid locuitorii, depopulând zone întinse. La cetatea Târnavei, în 4 aprilie, ucid 30.000 de refugiaţi, iar comitele de Gioagiu de Sus e ucis împreună cu toată mica lui oştire. Alba Iulia, văzută de cronicarul Rogerius în primăvara lui 1242, la întoarcerea din Ungaria deci, era, un an mai târziu, „plină de oasele şi capetele celor ucişi”, „iar zidurile bisericilor şi palatelor dărâmate şi risipite erau stropite cu sângele oamenilor, vărsat din belşug”. Ţara secuilor rămâne practic pustie după trecerea tătarilor. În Ţara Bârsei, oastea româno-saxonă este măturată, iar la Sibiu tătarii măcelăresc toţi refugiaţii.

În nord, tătarii au pătruns în Maramureş prin pasul Rotunda. Locuitorii Rodnei nu erau însă chiar atât de tâmpiţi ca regele Ungariei, aşa că, în loc să se lase asediaţi în oraş, au ieşit să se apere în munţi, unde cavaleria tătară nu se putea desfăşura. Rodnenii au respins primul atac mongol, iar tătarii au recurs la obişnuita lor stratagemă: s-au prefăcut că fug. Necunoscând această manevră mongolă, rodnenii au rămas convinşi că i-au pus pe fugă şi, nimerindu-se chiar ziua de Paşti, au scos pe masă cele cuvenite – adică băutura – şi s-au pus pe chefuit. Partea bună e că a doua zi nu i-a durut capul nici un pic, tătarii întorşi mai pe seară, foarte pricepuţi la remedii anti-mahmureală, având grijă să le despartă în acest sens căpeţelele de trup.

Probabil că unul dintre motivele pentru care manevra că mimatul fugii a putut fi folosită de tătari de atâtea ori este că, de regulă, nu prea scăpa nimeni care eventual să povestească şi altora despre ea. Prin urmare, la fel de încrezători, ungurii şi români care apărau Oradea s-au năpustit impetuos pe urmele laşilor de mongoli, părăsindu-şi fortăreaţa şi ieşind în câmp deschis. Tătarii, mari amatori de petreceri surpriză, au observat amuzaţi de la liziera pădurii cum iscusiţii unguri şi valahi îşi desfac formaţiile de luptă, să nu-i jeneze vecinul când îi taie pe tătari.

Ce s-a întâmplat însă mai departe (mă rog, deznodământul presupun că e destul de previzibil, dar amănuntele fac totul) vom afla mâine, în ultimul episod despre Marea invazie mongolă în Europa.

Mai multe despre imperiul mongol pe Viasat History, în serialul „Mongolia: în umbra lui Ginghis Han”.