Monica Ionescu

Multe dintre animale nu adoră, aşa cum se spune, copiii. Mai ales copiii mici. Nu doar puişorii de găină, raţă sau alte păsăreturi fug de copii ca de dracu’, ci şi pisicile, câinii şi cam orice are patru picioare şi nu vine de la cârciumă.

Viceversa, însă, e valabilă: toţi copiii adoră animalele. După ce au învăţat să meargă în cele două picioruţe grăsunele, toţi îşi întind degetuţele pufoase către animale. Unii prunculeţi au norocul ca mamaie şi tataie să trăiască la ţară şi să deţină cele trebuincioase: păsări, vite, ovine, mâţe, câini, purceluşi… Toate aceste specii, lăsate la îndemână bebeluşului, îi vor provoca acestuia momente de fericire, de neuitat, iar bunicilor o permanentă grijă că vor rămâne cu şeptelurile înjumătăţite şi cu prea multă carne în mâncăruri. Fiindcă, nu-i aşa, copiii adoră animalele: sucesc gâturile puilor de orice fel, le dezmembrează ca pe păpuşi sau le mângâie până rămân fără suflare. Din când, în când, câte un câine mai turbat ripostează la atacurile de dragoste copilărească, sfârşind eutanasiat, fiindcă a rănit copilul.

Pentru că ştiu prea bine aceste lucruri (şi eu am fost un copil crescut la ţară, printre animale; ba chiar, în adolescenţă, am primit răspunderea de a îngriji diverse specii: hamsteri, pisici, câini, etc, în apartament), am foarte mare grijă ca cei doi rottweileri ai mei să nu aibă legături primejdioase cu fetiţele şi băieţeii pe care îi scot părinţii în parc. În primul rând: iubesc pruncii, iar criminalii mei sunt mari, negri şi urâţi şi nu vreau să aibă copiii traume, în al doilea, că sunt incompatibili cu sucitul gâtului şi trasul de toate cele (urechi, labe, coadă) de mânuţele zglobii.

Şi, totuşi, sunt unii părinţi care încurajează socializarea forţată: „Uite, mami, ham- ham… vaaai, ce drăguţi sunt! Uite, vezi, ham-ham dă din coadă, se bucură, mângâie-i”. Mă lupt din răsputeri: „Doamnă, ştiţi, asta e ţarcul pentru câini, nu intraţi cu copilul, aveţi două hectare de parc, alei şi locuri de joacă, lăsaţi, nu vreau să se sperie copilaşul…” – degeaba!

Aşa, într-o zi, în poarta ţarcului, o fetiţă drăgălaşă, de vreo 5 anişori, bălaie şi bucălată, se împleticise printre gratiile porţii. Şi vorbea cu Hans (masculul), care stătea în şezi, cu un băţ în gură: „Piiiiiis-piiiiis!” Câinele, niciun răspuns. Se înfige copila şi mai bine în gard, dând din picioruşe, codiţe şi mânuţe: „Piiiiiiiiiiiis-piiiiiiiiiiiiiis”. Aud zgomotele şi, pentru că ştiu că apelativul pis-pis îl cam derutează (e câine, totuşi), mă duc şi le explic mămicii şi copilandrei că el e căţel şi că nu trebuie să îl agite.

„Da’ vleau să vină să îl mângâââi; piiiiiiiiiiiis-piiiiiiiiiiiis, vinoooooo, piiiiiiiis!”, urlă bucălata. Îi spun, cu blândeţe, că nu se poate, că el e căţel, nu pisică, şi nici măcar nu e frumos, e urât şi rău şi nu vreau să o rănească, mai bine se duce şi se joacă în parc, la leagăne, cu alţi copii, care nu muşcă.

„Daaaaaaaaa io vleaaaaaaaaaaau: piiiiis, vino, vino, pis!”

În fine, se duce pis la gard, cu băţ cu tot, şi i-l cedează copilei. Iar dodoloaţa, fericită, îi dă două smetii peste cap cu băţul.

Hans, care urăşte din suflet să fie pleznit cu băţul în cap, i-a arătat colţii, iar fetiţa a urlat până a ajuns la poneii din parc: „Nu-mi plaaac pisicileeeeeee, nu vleau pisiiiiiciii, că nu ştiu să se joaaaaceeee, mamiii! VLEAU CÂINEE: ham-ham”.