Monica Ionescu

Deţin doi câini pe care, în afară de faptul că i-am vaccinat, deparazitat, înmatriculat, microcip-at, declarat la Poliţie şi Administraţie (tot dracu’ ăla, fie vorba între noi, deşi Poliţia pare depăşită în chestiuni pe care Administraţia blocului le poate rezolva mai rapid), i-am şi dus la castrat, că mă obliga legea, nefiind câini cu pedigree şi moştenire în America. Plus că sunt rottweileri, adică acei câini despre care toată lumea crede că mănâncă, fiecare, câte un bebeluş viu la micul dejun şi seara câte un pensionar mai bine fezandat. Bine, lumea crede şi că orice câine negru e rottweiler.

Animale fiind, şi nu “copii”, cum tot insistă un vecin al meu care vrea să ne împrietenim căţeii, îi scot la program în fiecare zi, dimineaţa şi seara. Ţarcul pentru câini şi stăpâni este la 10 paşi de bloc. Aici au la dispoziţie cam 2000 de metri pătraţi de iarbă, copaci, beţe cu care să mă cadorisească, într-un cuvânt, tot ce şi-ar putea dori un câine. Plus resturi de mâncare aruncate de oameni buni, întru recompensarea vagabonzilor bipezi sau patrupezi care s-ar perinda pe acolo sau, pur şi simplu, fiindcă nu au coş de gunoi la îndemână să arunce resturile de şaorma.

E un rai, vă zic. Rottweilerii sunt fericiţi; ei fiind ţinuţi nemâncaţi, neîngrijiţi, ne-nimica, se mai scot cu un oscior, îşi mai marchează câte un copăcel sub care e vreun rest de pâine, chestii d-astea pe care eu nu le pot oferi, ca un stăpân odios şi hain ce mă aflu.

De vreo trei zile observ două chestii ciudate:

– primul e că masculul, fiorosul, agresivul şi mâncătorul de oameni, nu prea mai vrea să depăşească o anumită graniţă, de la corcoduşi încolo. Se rezumă la un spaţiu cât un wc de serviciu şi, când ajunge în dreptul unui anume copac, o ia la goană spre mine, cu coada între picioare, dacă ar avea coadă, şi trage spre casă. Ciudat, că e genul care s-ar lupta cu un urs, dacă aş fi în pericol, şi ar sta afară până aş face apoplexie, dacă ar putea.

– al doilea e că femela, dimpotrivă, stă numai dincolo de graniţa sus indicată, se răstoarnă cu cracii în sus, se joacă, se învârte în jurul cozii (dacă ar avea coadă), sare, ţopăie şi n-ar mai vrea acasă, deşi, în mod normal, ar sta numai în ligheanul ei, în camera ei, dacă ar putea, aşa de obosită e de ieşirile astea la program.

Aşa o zi, două, trei… am început să intru la idei, prea s-au inversat “personalităţile”. Aşa că mi-am pus, firesc, întrebarea: “deci, ce se întâmplă? “

Consecinţa a fost că am început să o iau pe fir, să adulmec şi să merg pe urmele indiciilor. Şi-acum sunt în măsură să dezvălui finalul anchetei:

– Sub corcoduşul cu pricina se află nişte resturi de mâncare: oase (de miel!). Oasele sunt proprietatea personală a unei ciori care are sălaşul în copac. Cioara este femelă.

Cum am ştiut că e femelă (că restul deducea oricine)? Simplu: pe mascul îl atacă în disperare, pervers, pe la spate, în picaj, ciupindu-l de coadă, de cap, croncănindu-l, iar cu rottweileriţa stă la o cafea, la un os, mai schimbă o reţetă de prăjituri, ca fetele, deh.

Cred că cioara asta e agresivă cu masculii fiindcă, undeva, cândva, un cior a abuzat-o.