Monica Ionescu

M-am dus la supermarket să-mi fac aprovizionarea. M-am îmbrăcat frumos, mi-am dat cu niţel odicolon, am pus o eşarfă azur la gât, mi-am luat gentuţa la braţ şi-am demarat elegantã spre magazin, doar era duminicã! Plasele nu le-am mai luat, m-au aşteptat cuminţi pe masã până m-am întors.

La cumpărături, nu ştiu de ce, puhoi. Am gândit că e din cauza zilei ăsteia care a fost frumoasă şi se potrivea de minune cu un cărucior de mititei, cefe de porc şi peturi de bere.

Nu m-am stresat prea tare, mi-am făcut mica piaţă, mi-am condus cu grijă căruciorul, să nu strivesc nişte copii urlători şi rătăciţi printre rafturi de posesorii de drept, am ocolit cu delicateţe bătrâneii care neavând ochelarii la ei mă rugau să le citesc preţuri, etichete, compoziţii, etc. şi-am ajuns la casă.
Coada era activă şi, desigur, uşor haotică; unul trăgea de coş, altu’ trântea produsele în căruţ, un altul încerca să le aranjeze direct în plasă, unu’ se mai răzgândea, la celălalt nu se putea citi codul de bare… na, ca la casă.

Iau un despărţitor d-ăla cu “următorul client”, încep să-mi aşez produsele pe bandă; în spatele meu se tot foia un băieţandru d-ãsta modern, cu ciuf. Mai întâi a început să mă tot împingă să-şi ia nişte gume din rafturile alea de la case, cu mâinile zburând pe deasupra mea, ajungând să-mi prindă părul între mâna lui şi umărul meu. Am tăcut, n-am zis nici pâs, deh, am gândit, e şi el tânăr…

După aia, mi-a trântit ditamai căruciorul direct în rinichi, de-am zis că sunt pe masă la doctorul Sinescu şi are el o obligaţie, de tre’ să mi-i scoată pe nas. Iar n-am comentat, se mai întâmplă, na.

Pe urmă, a început să se foiască în spaţiul strâmt dintre cărucior şi barele dinte case, înainte şi înapoi, uitându-se în stânga şi-n dreapta. În dreaptă nu s-a uitat prea bine, că m-a călcat pe pantofiorii mei bej cu negru, din piele întoarsă. În afară că mi-au sărit ochii din cap şi am rămas beteaga de-un picior, am găsit şi o urmă de negreala cauciucată pe pantofiori.

Începusem să scot fum pe urechi. Eram ca o mocăniţă, aşa eram. Am început să-l boscorodesc amabil în gând, pentru că eram prea doamna să-l înjur şi să-l pleznesc şi să-i spun un tradiţional “mori!” Nutream numai gânduri creştine, legate toate de morminte, cruci şi alte obiecte sfinte, gânduri pozitive, gânduri de post.

Până să ajung să scot şi ultimul produs pe bandã şi aşteptând să îşi termine şi cel din faţa mea de aruncat înapoi în cărucior cefele şi micii, băieţoiul, în foiala lui, se agăţa ba de geanta mea (zic să vezi că e şi la furat, pe deasupra!), ba mă lovea cu cotul în cap ca să-şi ia şi o Măgură tot din raftul cu gume şi tot aşa, că nici nu vreau să-mi mai amintesc.

Starea mea zen începe să ia uşor forma unei flăcări vii care îşi dorea să-l purifice complet pe cuconaşul agitat. O singură mişcare aşteptam să mai facã şi îl zdrobeam, asumându-mi orice risc, inclusiv o detenţie pe viaţă, fără liberare condiţionată.

Nici nu apuc să-i zic bună ziua doamnei casiere, că musiu îmi sare în faţă, după ce mă lipeşte dureros de banda cu produse. Atât!, mi-am zis. Înainte să deschid eu gura, ‘mnealui se întoarce la mine şi ciripeşte ca un canar:

– Mă scuzaţi, vă rog frumos! Fiţi, vă rog, amabilă şi permiteţi-mi să plătesc astea trei produse înaintea dumneavoastră, dacă nu vă deranjează. Mă grăbesc tare. Vă rog frumos!

Atunci s-au rupt cerurile!

– Ascultă, mă animalule, aşa se vorbeşte cu o doamnă ???