Ionuţ Şendroiu

Pe drum spre parcare, Neil mi-a explicat că vrea să ne invite în Bronx, un club cool, în care vin foarte mulţi tipi duri ca noi, care lucrează pe vapoare. Dar vin şi băieţi finuţi ca el, care lucrează în advertising. Deşi Stefano şi Robert se ţineau destul de greu pe picioare, se citea pe faţa lor că aveau chef să mai bea ceva, indiferent unde.

Ne-am urcat în maşina lui Neil, o Toyota Corolla închiriată, parcată nu departe de restaurant. Robert s-a aşezat în faţă, lângă Neil, eu cu Stefano în spate. Maşina avea cutie automată, aşa că Neil nu a trebuit să-şi ţină prea mult timp mâna pe schimbator, ci direct pe genunchiul lui Robert. Robert era însă mult prea ocupat să-şi aprindă o ţigară, cu o brichetă care nu-l mai asculta.

Am pornit printre zgârie nori. Centrul financiar al Cape Townului este format din străzi care se întretaie în unghi drept, flancate de blocuri de beton şi sticlă cu 20-30 de etaje, trasate cu laserul. Dupa câteva intersecţii gen caiet de matematică, ne-am împotmolit într-un fluviu de maşini. Ajunsesem pe Long Street, una dintre cele mai fierbinţi străzi de pe planetă.

Long Street
Prin comparaţie cu Long Street, Cartierul Roşu din Amsterdam pare o mânăstire de maici. Nu se putea înainta decât în ritm de centimetri pe minut, claxonând încontinuu.

Grupuri de oameni de diferite culori şi stadii de beţie traversau nonşalant printre vehicule, în drum spre următorul bar. Fete frumoase, elegant îmbrăcate, vomitau la colţ de stradă. Animatoare negre, ca nişte sculpturi vii de cauciuc, se unduiau lasciv lângă intrările cluburilor. Explozia de culori, lumină şi muzică îţi făcea creierul să fiarbă. De-o parte şi de alta a carosabilului, inundat de maşini, clădiri vechi, în stil colonial erau transformate ca restaurante sau cluburi. Terasele nu erau amenajate pe trotuar, ci cocoţate la etaj, pe un fel de balcoane ce înconjurau faţadele ca nişte centuri.

Pe partea stângă a apărut clubul Zula, într-o explozie de decibeli. Un trombon luminos pulsa pe perete în sunetul başilor. Pe terasa-balcon de la etajul întâi, un negru de vreo doi metri dansa cu o blondă pe umeri. Tipa râdea, bând direct dintr-o sticlă de şampanie, pe care o agita deasupra capului. Evident, jumătate din băutură i se scursese pe faţă şi pe gât, rochia era deja fleaşcă. Din când în când, negrul dădea capul pe spate şi deschidea gura, iar ea îi turna câte o porţie generoasă.

Mama Africa
Clădirea următoare era acoperită de sus până jos în grafitti. Se numea Mama Africa. Dinăuntru, un sunet disperat de saxofon era urmărit de un bubuit sălbatic de tobe. Ca o femeie ce ţipă, fugărită de douăzeci de baştinaşi, hotărâţi să o violeze. Saxofonul a tăcut brusc şi apoi a intrat un instrument tradiţional care scotea un sunet ca de gemete. Moment în care ritmul tobelor a devenit infernal. Mi s-a făcut pielea de găină. Dacă nu intram în clubul ăla atunci, cred aş fi murit de curiozitate în secunda următoare.

– Neil, coborâm aici, am zis şi am deschis portiera. Maşina abia înainta, oricum.
– Căcat! s-a întors Neil, am hotărât să mergem în Bronx. Ajungem în 15 minute.
– Bună idee, Doc, hai sa bem ceva aici! Robert a deschis larg uşa şi a ieşit clătinându-se.

Neil a mai înaintat câţiva metri, apoi a oprit şi a coborât şi el, trântind portiera. Nu se găseau locuri de parcare şi oricum nu era singura maşina oprită direct pe carosabil. În Bucureşti probabil că ar fi fost linşat, dar aici nu a primit decât vreo duzină de înjurături, în 4-5 limbi diferite. Ca să se trezească, Stefano a început şi el să înjure în italiană …

Intrarea era 20 Rand – circa un euro şi jumătate. Bodiguardul stătea de palavre cu două mulatre, focoase de-ţi tăiau respiraţia. Aşa cum mă aşteptam, înăuntru era nebunie. Pe scena care domina ringul de dans, şase tipi, cinci negri şi – culmea! – un alb, incredibil de tineri, lucind de transpiraţie, loveau tobele cu asemenea frecvenţă că nu le mai puteai vedea mâinile. Saxofonistul era deja în maiou, acoperit de o peliculă de sudoare. Venele de pe gât erau umflate ca nişte cabluri de reşou.

Robert s-a repezit la singura masă liberă, pe care a ochit-o undeva lângă bar. Era bineînţeles, masa cu eticheta NO SMOCKERS, care bănuiesc că nu mai conta demult. Stefano si Neil s-au strecurat după el, în timp ce eu am pornit, hipnotizat, spre scenă.
O negresă, cu bucile vicios de bombate înghesuite într-o fustă de blugi vicios de scurtă şi de mulată, a urcat pe scenă, lângă trupă. Ritmul tobelor a devenit prevestitor de furtună. Furtună hormonală? Câţiva turişti blonzi s-au cocoţat şi ei pe o masă, ca să vadă mai bine. Negresa şi-a ridicat tricoul până sub ţâţe şi l-a înodat. Unul din blonzi a căzut de pe masă, împreună cu un grup de halbe. Saxofonistul a luat microfonul.

– Hey, e timpul să încingem un pic atmosfera, nu? Joy, aici lângă mine, o să vă înveţe câţiva paşi de dans. Este un dans tradiţional Zulu, foarte simplu şi … aaa … destul de sexy. Pentru început, doar priviţi-o pe Joy.

Asta cu „priviţi-o pe Joy” era un eufemism, desigur. Eu, de exemplu, nu eram în stare să privesc altceva decât fundul lui Joy. Care marca ritmul sacadat al tobelor cu mişcări ale bucilor de sus în jos. Violenţa mişcării creştea cu fiecare bătaie, coborând talia fustei tot mai mult. După fiecare bubuitură se dezvelea câte un centimetru în plus de piele. Pe fesa stângă avea un tatuaj cu … imediat vă spun … cu un cap de leopard. Gata, băieţi, e suficient! Joy şi-a strâns cureaua cu o mişcare dibace, blocând talia fustei la jumătatea feselor.

Apoi a inceput „lecţia de dans”. Sau „lecţia”, pur şi simplu. Că era mult mai mult decât un dans, era evident pentru toată lumea. Nu intru în detalii, ideea de baza era balansul, fata din bazin, băiatul din umeri, astfel încât corpurile dansatorilor să se apropie ritmic la câţiva centimetri, fără să se atingă. Ritmic însemnând versiunea africană a noţiunii … Senzaţia era nu că Joy îşi mişca fundul în ritmul tobelor, ci parcă muzica însăşi era produsă de bucile ei. Mă aflam, în momentul ăla, lângă un cuplu de turişti asiatici, uşor tomnatici. Ea, mică, slăbuţă, făcea poze, el zîmbea cu stoicism, rezemat de perete, ţinând în mîna dreaptă berea lui, în stînga, Martini-ul ei. De antebraţul drept avea agăţată o umbrelă. Cînd saxofonistul ne-a spus să dansăm, japoneza s-a conformat imediat. A atîrnat camera foto de gîtul dumnealui, apoi s-a postat în faţa mea, încercând să imite mişcările din bazin ale lui Joy. Era de ca şi cum Mitzura Arghezi ar încerca s-o imite pe Tina Turner. Tocmai mă gândeam să mă întorc la masă, când micuţa asiatică mi-a dispărut brusc din raza vizuală, izbită ca din întâmplare de un şold hotărât. Proprietara şoldului se numea Sandy şi era din Sierra Leone.

Mama Leone
Doamne, ce ţâţe avea! Erau expuse într-un decolteu cu care ar fi putut bloca traficul oriunde în lume doar trăgând aer în piept. Dacă ridica umărul drept, sfârcul drept ieşea din sutien. Când lăsa umărul la loc, sfârcul se ascundea, dar în secunda următoare ridica umărul stâng, provocîndu-mi furnicături pe retină. Sandy dansa în transă, ca o pasăre exotică, în timpul unui ritual nupţial. Mă rog, o pasăre cu ţâţe… Efectul era ameţitor. Periculos de ameţitor, chiar. M-am retras să-mi iau o bere.

– Ce faci, nu mai dansezi cu mine?

Dacă doctorul Şendroiu a dansat în cele din urmă cu talentata tânără Sandy sau, serios cum îl ştim, s-a retras într-un colţ pentru a scrie pe şerveţel un text pentru Daily Cotcodac, vom afla în jurul prânzului.