Julius Constantinescu

Săptămâna trecută m-a rugat o prietenă să trec pe la ea pe la birou, să discutăm o mică afacere. Voia să o ajut cu lansarea unui nou serviciu – mai exact, să redactez un comunicat de presă, câteva articole de ziar, să găsesc un concurs promoţional, plus alte câteva lucruri mai mărunte la care toată lumea îşi închipuie că mă pricep, deşi sunt aproape 10 de ani de când m-am dedicat exclusiv umorului fără glume. Când am aflat despre ce serviciu e vorba şi mi-a spus că a băgat câteva zeci de mii de euro în ideea asta, mi-am afundat adânc mâinele în buzunare, am încleştat maxilarele şi mi-am spus în gând: “Nu, n-o să-i spui că va da faliment în cel mult un an, idiotule! Zâmbeşti frumos, îi spui că e mişto ideea, iar în rest îţi ţii gura”.

Două lucruri am avut în vedere când am gândit asta: că se vor fi găsit deja destui care să-i prezică falimentul, respectiv uluitoarea mea capacitate de a nu face bani din nimic – chestie care, teoretic, ar trebui să mă împiedice să dau cuiva sfaturi în domeniul afacerilor (deşi, pe de altă parte, ar putea să mă ajute să mă angajez redator economic la vreo televiziune, unde se pare că principala cerinţă este să nu te pricepi deloc la domeniul despre care vorbeşti).

Până la vârsta de 19 ani, n-am fost în stare să produc singur nici măcar un singur leu. Sor-mea, geniul financiar al familiei, învârtea banii cu lopăţica încă de la grădiniţă: dădea reprezentaţii de teatru de păpuşi în balcon, încasând între 50 de bani şi 2 lei de fiecare spectator. Vărul Paulică, evreul familiei, abia învăţase să scrie şi să socotească atunci când s-a lansat în afaceri. Prin clasa a 3-a îl împrumuta deja pe ta-su până la salariu, bani pentru care percepea dobândă. În cartier toată lumea schimba rulmenţi, abţibilduri cu fotbalişti, praştii, camere de bicicletă, comerţul înflorea, se făceau şi se pierdeau mici averi, numai eu rămâneam sărac lipit. Ca să fac rost de un ban, eram nevoit s-o jefuiesc şi s-o şantajez pe sor-mea.

Primii bani cinstiţi i-am câştigat în facultate, din specula de cămin. Cumpăram sticla de bere de la alimentară cu 27 de lei şi o vindeam pe seară în cămin cu 60 de lei. Ideea şi investiţia erau ale unui prieten, eu mă ocupam strict de desfacerea cu amănuntul. M-am descurcat binişor, căci mituisem nişte zdrahoni din anul 5 şi, când cineva din cămin încerca să-mi facă concurenţă, noii mei prieteni îi făceau o vizită, discutau şi, datorită neobişnuitei lor puteri de convingere, omul rupea afişul de uşă şi renunţa să mai vândă bere. În anul următor m-am mutat în alt cămin, iar aici afacerea n-a mai mers: a doua zi după am stivuit navetele lângă perete, m-au vizitat nişte băieţi din anul 5, cu o neobişnuită putere de convingere…

La scurt timp, am intrat în afacerile cu ketchup şi muştar. Aveam un amic, iar el avea un amic plecat în Germania de la care obţinuse un capital de 2.000 de mărci ca să ne lansăm în distribuţia de condimente alimentare. Munca era istovitoare, căci nu aveam maşină şi căram sticlele şi borcanele de ketchup şi muştar în nişte rucsaci ce ajungea să cântărească zeci de kilograme, ne rupeau spinările. Satisfacţiile, însă, erau pe măsură, prosperam. Începuserăm să ne deprindem cu mesele la restaurant, cu băuturi fine, cu ţigările Marlboro şi cu basarabencele. Cam trei luni a durat până i-am prăpădit neamţului toţi banii. M-am sustras de la ultima şedinţă a Consiliului de Administraţie al fantomaticei noastre firme de distribuţie de katchup şi muştar, unde amicul meu a încercat fără succes să-l convingă pe neamţ de necesitatea investiţiei într-o maşină, care va repune afacerea pe picioare şi îi va da chiar un avânt nebănuit. Neamţul nu doar că s-a împotrivit planului de redresare a afacerii, dar nici n-a ştiut să piardă banii cu demnitate: cumva, îi intrase în cap ideea de a-şi recupera banii de la noi. M-a căutat la un moment dat în cămin, dar între timp reuşisem să mă împrietenesc cu nişte tipi care stăpâneau arta convingerii, aşa că s-a lăsat păgubaş.

Prodigioasa mea activitate antreprenorială a continuat în domeniul presei, unde am condus spre faliment două reviste. Deşi nu deţineam acţiuni la nici una dintre ele, am fost căutat la un moment dat la telefon de un domn de la o firmă specializată în recuperarea datoriilor, care m-a informat că le datorez câteva sute de milioane. Mi-am adus aminte de nefericitul preşedinte al Centrului de colectare a coarnelor şi copitelor din Ilf şi Petrov, mă şi vedeam luat cu duba de la redacţie. În cele din urmă, situaţia s-a lămurit: proprietarul prestigioasei publicaţii a reuşit să negocieze reducerea datoriei la un sfert, exploatând la sânge uluiala recuperatorilor în faţa inventarului de bunuri pe care puteau să mi le execute.

Acum, după ştiţi, conduc un prosper site satiric.

– Julius?, mă scutură amica.

– Ăă… Foarte mişto ideea! O să dai faliment repede.

– De ce?

– Fiindcă ăsta e genul de serviciu care prinde în Occident. Românii sunt zgârciobi şi preferă să spună că n-au nevoie decât să scoată vreun ban din buzunar.

Despre ce serviciu e vorba, vă spun mâine – ăsta e doar un teaser. Şi ca să nu fi scris degeaba 2 pagini, aş vrea să mă asigur că v-am captat interesul anunţându-vă că tot mâine vom avea şi un mic concurs al cărui premiu constă în 2 bilete la Roger Waters – occidentalul ăla care prinde şi în România.