ErRon

Am ieşit din parcarea şcolii şi a început să plouă cu bulbuci. Ştergătoarele mele micuţe abia făceau faţă. Drept pentru care, peste câteva minute, abia dacă am văzut pe banda mea ceva lunguieţ ce părea a fi o bucată de cauciuc. Am luat decizia rapidă şi inspirată totodată: am trecut peste ea. Era doar un banal cauciuc.

La primul semafor, am constatat că maşina stătea înclinată spre dreapta. “Fir-ar ai naibii de americani, până acuma n-am observat că strada asta e înclinată”, mi-am zis. Am trecut de intersecţie şi maşina stătea tot aplecată pe dreapta. Aici am început să mă gândesc că totuşi nu pot avea ăştia toate străzile denivelate şi eu să nu fi observat până acum. Am oprit la primul fast-food şi am coborât în ploaie. Nu fusese cea mai inspirată decizie: aveam un cauciuc tăiat.

Dacă m-a învăţat ceva America, a fost să nu mă panichez, să acţionez, să găsesc rezolvări (lucru care în România nu-mi ajută deloc, nu ştiu de ce naiba). Peste drum era un magazin Dollar General şi un bancomat. Am scos bani, mi-am cumpărat o umbrelă şi am pornit-o către districtul şcolar, ştiind că acolo am să găsesc pe cineva care să mă ajute.

Am ajuns la district puţin înaine de ora 16, când se termina programul, şi m-am bucurat să găsesc la secretariat o doamnă care mă cunoştea. M-am mirat foarte tare că nu m-a întâmpinat zâmbind, ca de obicei, şi nu m-a întrebat ce mai fac. Era sictirită ca o funcţionară (de la noi, nu de la ei), m-a întrebat cine sunt şi ce problemă am. “Ia uite, scârba”, mi-am zis, “se face că nu mă cunoaşte, şi de câteori i-am înmânat ei hârtiile sau formularele pe care le aveam de predat la district!”

I-am spus cine sunt, unde lucrez şi ce problemă am. A luat cartea de telefon, a căutat un anume atelier, a sunat şi mi-a spus să aştept câteva minute. În şapte, opt minute s-au prezentat doi bărbaţi, tată şi fiu. I-am mulţumit doamnei şi am mers cu cei doi americani, cu maşina lor, până la a mea. Mi-au schimbat cauciucul şi totul a fost în regulă.

A doua zi, cine mă saluta cu toată amabilitatea? Scârba! Nu zic că nu mă ajutase, dar o făcuse din politeţea aia rece a occidentalilor, pe care societatea însăşi le-o impune. I-am răspuns din vârful buzelor şi am tratat-o cu răceală preţ de vreo săptămână. Până la urmă nu m-am putut abţine şi, decisă să-i fac o ironie muşcătoare, o abordez:

– Săptămâna trecută, când am făcut pană şi aţi sunat la atelierul acela…

Noroc că m-a întrerupt înainte să scap vreo prostie şi mi-a spus că nu era ea, ci sora ei geamănă – nu ştiam că lucrează aici?