Cms

Autobuzul se urni din staţie, învăluit într-un nor de praf şi motorină arsă. Au trecut vreo zece secunde până să realizez că sunt într-adevăr în parcarea hypermarketului. Deocamdată, totul mersese bine. Vântul se porni să bată, împingând rotocoalele de ciulini, anemiaţi de poluarea oraşului, peste suprafaţa nesfârşită de beton. Deasupra, pe cerul de un albastru şters, se profila un panou înalt ce afişa cuvintele „OUTLET”. „Este lângă hypermarket”, îmi spuseseră. „Chiar vizavi”, precizaseră ei cu amabilitate. Acum eram lângă hypermarket şi priveam firma. Era într-adevăr vizavi. Între mine şi ea se întindea o fâşie de asfalt, metal mişcător şi praf – autostrada A1 Bucureşti-Piteşti.

Mi-am îndesat mai tare şapca pe cap. „Hombre”, mi-a spus paznicul magazinului de anvelope, „iei autobuzul ca să treci în cealaltă parte. De acolo, nu mai ştiu. Aşa e legea pe aici.” Am pornit spre şoseaua de centură, pe jos, cu hainele fluturând în vântul stârnit de tirurile ce goneau la o palmă de mine. „Sunt un gringo, nu mă supun legilor voastre.”

„Eşti în regulă, Străine?”, m-a întrebat poliţistul din maşina oprită cu măiestrie lângă mine, aproape strivindu-mi degetele de la picioare. M-am scuturat de cei cinci câini atârnaţi pe unde reuşiseră să sară ca să apuce de haine cu fălcile: „E ok, Şerifule”, i-am spus. „Sunt un gringo, şi am ceva de făcut prin părţile astea.”

„Frumosule, pentru 100 de lei îţi pot arăta tatuajul meu cu condori în zbor”, mi-a şoptit seniorita ce aştepta la pândă sub autostradă. „Ochelaristule, hai să-ţi dăm o pereche de adibaşi, garantat originali”, au strigat la mine peyon-ii arşi de soare, care muncesc de la începutul şi până la sfârşitul zilei pe mijlocul bretelei de acces dinspre autostradă, între tirurile oprite din pricina aglomeraţiei. „Sunt un gringo”, le-am spus, „nu am timp pentru femeile şi afacerile voastre. Un prieten are nevoie de ajutorul meu.”

De la căldura secătuitoare a pustiului, am trecut la răcoarea bolândă a aerului condiţionat din magazin. „Avem ce căutaţi”, mi-a spus vânzătoarea, coborând geamantanul din raft. Iar vocea răguşită din spatele meu a spus: „Acela este al meu! Eu l-am văzut primul!”

M-am întors încet, foarte încet. Celălalt purta haine de corporatist, era solid, şi mâna o ţinea aproape de buzunar. Un profesionist. O cobră gata să lovească la momentul potrivit. Dar era un gringo ca şi mine, un fiu al oraşului de beton şi asfalt care încă ne sufla în ceafă. Iar eu ştiam cum să-i vin de hac.

„Acest geamantan are două urme negre de degete pe partea superioară”, i-am spus fetei. „Oferiţi reducere pentru produsele cu probleme?”

Mâna celuilalt începu să tremure, ezitând să scoată portofelul ascuns în buzunar.

„Ne pară rău”, mi-a spus fata, „este singurul produs de acest fel. Ediţia 2011. Cel actual este cu 200 de lei mai scump”.

Rivalul dispăru ca o umbră din magazin. Eu am rămas. Sunt un Gringo, şi două pete negre sunt nimic, dacă geamantanul nu este pentru mine.

Soarele stătea ţintuit drept în mijlocul cerului când am pornit înapoi spre şosea, geamantanul hurducându-se în spatele meu. Roţile-i alunecau fără zgomot prin praful drumului, în timp ce rotocoalele de ciulini treceau împinse de vântul pustiului de beton şi asfalt. În depărtare, câinii de preerie porniră să urle. Aruncai o ultimă privire în urmă, apucai strâns mânerul geamantanului și o luai, călcând hotărât, spre ținuturile de baștină.