Julius Constantinescu

Lingău, laş, trădător, arivist, preocupat doar de propriul stomac – aţi crede că e vorba de vreun intelectual din zilele noastre, nu de un împărat al Romei. Şi totuşi, asta e imaginea pe care istoricii antici ne-o transmit la unison – lucru rar, de altfel – despre Vitellius, al treilea dintre cei patru împăraţi ai anului 69. Să adăugăm la aceste plăcute calităţi şi un grobianism ce reuşea deseori să-i umple de scârbă chiar şi soldaţi, o educaţie precară şi neostoita sete de sânge arătată în cele opt luni de domnie şi vom înţelege de ce, atunci când soldaţii lui Vespasian l-au târât pe păr pe Via Sacra, plebea s-a călcat efectiv în picioare pentru a apuca să-l scuipe, să-l înjure şi să arunce în el cu pietre, bălegar şi gunoi.

Aulus Vitellius, împăratul, a fost fiul lui Lucianus Vitellius, unul dintre cei mai dăruiţi lingăi văzuţi vreodată de Roma (iar Roma n-a dus niciodată lipsă de aşa ceva; numai osanalele închinate de Ovidiu lui Octavian şi ulterior lui Tiberiu, pentru a obţine iertarea, ar fi de ajuns pentru a-l îmbolnăvi de invidie pe C.V. Tudor). A apucat să pupe în fund trei împăraţi, şi doar cruzimea zeilor a făcut să se stingă înainte de urcarea pe tron a lui Nero, patron generos al pupincuriştilor şi lichelelor de tot soiul. Suetoniu povesteşte că, la jocurilor seculare, Lucianus Vitellius i-a urat împăratului Claudius „să le celebrezi cât mai adesea”; şi tot Suetoniu ne spune că Vitellius tatăl nu s-a dat în lături de la a-i linguşi inclusiv pe liberţii lui Claudius.

Vitellius fiul avea, deci, cu cine să semene. De altfel, debutul carierei de pupincurist a tatălui poate fi pus chiar pe seama micuţului Aulus, aflat în alaiul de copii prostituaţi ţinut pe lângă el de pedofilul Tiberiu în insula Capri. Într-un asemenea cerc exclusivist trebuie că l-a cunoscut şi Caligula, nepotul şi succesorul bătrânului împărat. Nu e de mirare deci cariera lui Vitellius sub Caligula, căci talentul de conducător de care şi aplecarea spre desfrâu au fost calităţi la mare căutare la curtea lui Caligula. A exercitat mai multe funcţii publice, printre care proconsulatul Africii.

În anul 68, domnia lui Nero se apropia de sfârşit. Comandanţii armatelor de graniţă stăteau în expectativă – nici nu se răsculau pe faţă, dar nici nu erau dispuşi să mişte vreun deget în apărarea împăratului; practic, toată lumea trăgea de timp în aşteptarea evenimentelor care să le arate tabăra câştigătoare. În Galia, Vindex cedează primul şi se răscoală împotriva lui Nero. Nimeni însă nu-l ajută – colegii aşteaptă reacţia lui Nero pentru a decide cât sunt de loiali. Profitând de ezitarea celorlalţi guvernatori de provincie, Verginius Rufus, comandatul legiunilor de pe Rin, sare în ajutorul lui Nero şi îi învinge pe Vindex. Partida antineroniană pare pierdută; la aflarea veştii, Galba, guvernatorul Hispaniilor, vizat pentru a-i succeda lui Nero, vrea să se sinucidă. Vestea înăbuşirii revoltei lui Vindex nu ajunge însă la timp la Roma – la timp, adică înainte ca pretorienii să miroasă, cu nasul lor lunguieţ, că a sosit ceasul să schimbe tabăra. Părăsit de cohortele pretoriene, Nero se sinucide. Galba e proclamat împărat.

Revenind la eroul nostru, Aulus Vitellius, el n-a avut nici un rol important în toate aceste evenimente. Dimpotrivă, e socotit atât de neimportant încât Galba îl numeşte comandant al legiunilor de pe Rin, în locul lui Verginius Rufus, convins că un beţivan şi un mâncău consacrat ca Vitellius nu poate emite pretenţii la tron nici dacă-i dai o armată pe mână. Şi chiar dacă Galba nu s-a înşelat în privinţa lui, cursul evenimentelor avea să fie schimbat de legionarii de pe Rin.

Armata cantonată pe Rin era considerată elita întregii armate romane, graniţa cu germanii fiind graniţa cea mai greu de apărat. Prin urmare, soldaţii de pe Rin au considerat o ofensă de neîndurat ca soldaţii din Spania şi pretorienii să numească împăratul, şi nu ei înşişi. Când Vitellius a ajuns pe Rin, o parte din legiuni se răsculaseră deja şi cereau un nou împărat – „Păi de-asta am murit noi în Pădurea Teutoburgică?”, întebau legionarii, ucigând din când în când câte un ofiţer prea dornic să restabilească disciplina militară. Având de ales între a fi ucis de propriii soldaţi sau a accepta funcţia de împărat, în sufletul lui Vitellius trebuie că nu s-a dus o luptă prea sfâşietoare.

Răstimp, la Roma Galba fusese asasinat de Otho, care se proclamase împărat. În provinciile din Est, Vespasian şi Mucianus, guvernatorii Iudeii, respectiv Siriei, bătuseră palma: Vespasian avea să fie împărat. Legiunile lor erau net superioare forţelor lui Otho şi ale lui Vitellius.; tot ce aveau de făcut era să aştepte ca Otho şi Vitellius să-şi decimeze armatele luptând între ei. Vitellius era însă prea tâmpit ca să intuiască asta: în fruntea elitei armatei romane, invadează Italia, provocându-l pe Otho.

Problema elitei armatei romane era că soldaţii care o compuneau erau nedisciplinaţi, beţivi şi puşi pe jaf, nu pe bătălii. Belgii se răscoală, germanii trec Rinul şi pradă tabere militare, dar preocuparea principală a soldaţilor de elită ai lui Vitellius rămâne să-şi ucidă ofiţerii şi colegii cărora le mai rămăsese o fărâmă de minte. Războiul dintre Otho şi Vitellius e de fapt un lung şir de ciocniri, de multe ori întâmplătoare, între două tabere de bezmetici, şi un şir şi mai lung de asasinate. E aproape de mirare că măcar părţi semnificative ale celor armate au nimerit, la Bedriacum, pe acelaşi câmp de bătaie. A învins Vitellius („la limită”, cum ar spune cronicarii sportivi); deşi nu era o victorie decisivă, pe Otho l-au lăsat nervii şi s-a sinucis. Iată-l, deci, pe mâncău împărat.

În cele câteva luni de domnie, asasinatele şi ticăloşiile i-au făcut pe mulţi să-l regrete pe Nero. Cheltuia enorm şi, din acest motiv, era nevoit să se împrumute; la scandeţă, întocmea o listă cu cei cărora le datora bani şi o înmâna şefului pretorienilor, cu rugămintea ca până seara să nu mai datoreze nimănui ceva. Nu e de mirare deci că, atunci când soldaţii lui Vespasian s-au apropiat de Roma, toată lumea dezertase la Vespa. S-a baricadat în cămăruţa portarului, blocând uşa cu un pat şi o saltea. Suetonius ne spune ce s-a întâmplat cu el după ce-a fost scos de-acolo de soldaţii lui Vespasian:

„I s-au legat mâinile la spate, i s-a pus o frânghei de gât, i s-au rupt hainele şi a fost tras aproape gol până în for între bătăile de jos şi insultele cu care a fost acoperit pe toată Via Sacra; capul i-a fost dat înapoi trăgându-l de păr, cum se procedează cu criminalii (…) Unii îi aruncau în faţă bălegar şi gunoaie, alţii îl numeau incendiator şi mâncău (…) În sfârşit la Gemonii a fost rupt cu lovituri scurte şi de acolo azvârlit în Tibru”.

Cam aşa sfârşeau, pe vremuri, conducătorii urâţi de popor.