Simona Catrina

Eu, ca și Șendroiu, am stat mult pe coclauri și am desprins multe învățăminte din emigrația, grația și grețurile sistemului nord-american. Azi, vorbim (adică vorbesc eu, voi încuviințați din cap, din accesări și din like-uri) despre mașini, fiindcă nu stau chiar în fiecare zi la cratiță.

Mașinile sunt deja un regn, au un sistem cultural, folcloric dacă vreți, asta pe lângă atributele lor metalico-uleioase. Nu ne mai ajung constatările tehnice, perpetuate din poziția culcat sub caroserie. Cel puțin în SUA, mașinile au ouat legende, glume, cugetări, filosofii, iar mai nou atacă deja țarcul paranormal. În jurul mașinii nu se mai învârtesc de mult numai dealeri, șoferi și polițiști. Trecerea lor prin lume moșește o adevărată cultură.

Mai întâi, a apărut literatura asigurărilor. Pe tot continentul nord-american, asigurarea mașinii e absolut obligatorie, prin urmare și compunerile înaintate la societățile de “car insurance”, după diverse accidente, sunt pline de figuri de stil.

O parte din motivațiile șoferilor care poftesc la despăgubiri au intrat în antologiile de profil: “Ca să evit coliziunea, a trebuit să intru pe sens opus și să lovesc un vehicul care venea regulamentar”. Sau: “Două femei stăteau de vorbă pe carosabil și una s-a dat în față și două în spate, așa că n-am avut pe unde să trec și a trebuit să fac accident”.

Acest “a trebuit să fac accident” e o sintagmă nelipsită în rapoartele către societățile de asigurări din America. Tot de groaza că nu vor fi crezuți, șoferii se apără pe ei, își apără mașinile și scuipă emfatic restul elementelor din decorul incidentului. A rămas de pomină povestea unui împricinat texan: “Mă găseam la semafor, când un pieton mi-a lovit mașina și-a intrat sub ea”.

Implicit, se detectează adesea o personificare a mașinii. Stăpână-su o apără cu prețul propriei demnități făcute țăndări. Decât să cuteze cineva să insinueze că mașina lui nu și-a încordat sfincterii frânelor la timp sau și-a pierdut uzul rațiunii și direcției, mai bine ia totul asupra lui și pupă automobilul în bot, străjuindu-l cu pieptul gol în calea nemerniciilor vieții.

În același timp, există o pitorească relaxare a șoferului în fața erorii, o superbă inconștiență care a ajuns temă de sarcasm public. Era o poantă mișto – cică un tip conducea pe autostradă și deodată îi sună celularul. Răspunde și o aude pe nevastă-sa: “Iubitule, ai grijă cum conduci, că uite, acum spun ăștia la TV că pe autostrada 85, pe care ești tu, cică a intrat unul pe sens opus și merge pe-acolo cu viteză foarte mare! Ai grijă!”. Iar tipul răspunde: “Scumpa mea, nu e numai unul pe sensul greșit, văd că sunt câteva sute, m-au înnebunit!”.

Din toată povestea, pe mine m-a impresionat cel mai mult faptul că SUA au cel puțin 85 de autostrăzi, deci. (Au mai multe).

Sub genericul “eu și mașina mea nu suntem niciodată de vină”, șoferii nord-americani adaugă câțiva ani la speranța de viață, fiindcă au sinapsele întreținute ecologic. Ei nu-și fac griji radicale, vorba lui Murphy, “orice problemă durează numai până găsești un vinovat”.

Continuarea, la ora 11:30. La 11:30, astăzi.