Ionuț Șendroiu

De la aeroport la hotel am făcut vreo două ore, într-un trafic de coşmar. Mi-am trântit bagajul în mijlocul camerei, am intrat la duş, apoi m-am dat cu Autan. Pulverizarea de insecticid împotriva ţânţarilor pe gât, braţe și glezne îmi intrase în reflex în cei doi ani şi jumătate, petrecuţi în Nigeria.

(Îmi amintesc cum în 2006 am aterizat pe 31 decembrie pe Otopeni, după o noapte întreagă de zbor dinspre Africa, și am luat ultimul tren spre Sighişoara, unde urma să-mi petrec revelionul. Am ajuns cu doar trei ore înainte de miezul nopţii, la timp pentru a face un duş … apoi, desigur, m-am dat cu Autan. Din reflex. Eram atât de obosit, încât nici măcar nu am mai avut puterea să râd de mine… )

Ultimul client

Mi-am pus un tricou curat şi am coborât la restaurant. Eram singurul client, aşa că nici nu am apucat să-mi aprind ţigara, când chelneriţa a fost lângă mine, cu meniul. Am rugat-o să-mi aducă o bere. Am ales un peşte numit croacker, gătit dupa o reţetă nigeriană, umplut cu mirodenii locale. Peştele fusese pescuit în ziua aceea din laguna Lagosului, întrucât era prezentat la rubrica “The Caught of the Day” – Captura Zilei. Avea şi poza pe meniu, era un peşte cu buze groase, de parcă ar fi cântat toata viaţa la muzicuţă, pe o plantaţie de bumbac.

Tocmai încercam să-mi aleg şi o salată când … ceva mi-a atras atenţia să mă uit spre dreapta. Chelneriţa venea cu berea, o cutie de 0,33 L, pe tavă. Nu îi auzeam paşii, dar îşi mişca şoldurile într-un fel în care – cum să spun? – cred că transmitea nişte vibraţii. Sau poate că pletele afro, care i se frecau de fese în timpul mersului, emiteau un fel de unde. Nu ştiu ce să zic. Uniforma de ospătăriţă a hotelului era un taior foarte strâns pe talie, cu un decolteu în V. Sânii, înghesuiţi acolo într-un sutien care îi impingea în sus, păreau că se luptă între ei, care să iasă primul (doctore, ne-ai făcut o poftă îngrozitoare de bere – n. Julius).

Mi-a turnat berea în pahar, aplecându-se exact atât cât trebuia ca decolteul să-i ajungă la circa 30 cm de ochelarii mei. Am băut-o pe nerăsuflate şi am rugat-o să-mi mai aducă una.

– Şi în afară de bere nu mai doriţi nimic altceva, Sir?

Iată o întrebare pe care nu o văzusem venind, deşi e clar că plutea în aer încă de când m-am aşezat la masă. Uitasem deja de cină.

– Cum te cheamă?

A izbucnit în râs, dând capul pe spate. Buza inferioară, groasă şi senzuală, îi tremura în timpul râsului într-un fel care m-a făcut să-mi mai aprind o ţigară. Ca să am mâinile ocupate …

– Eeei, Sir, eu sunt o fata Yoruba. Nu cred că îmi puteţi pronunţa numele.

Mi l-a spus şi într-adevăr, nu i-l puteam pronunţa. Adică, mi-ar fi ieşit poate să-i zic pe nume o dată dar, după a doua încercare, probabil ca aş fi făcut febră musculară la limbă.

– În engleză numele meu înseamna “pace”. Băieţii îmi zic Peace, Sir.
– Păi, Peace o să-ţi zic şi eu, sună fantastic. Băieţilor le spui tot Sir?
– La început, da, Sir.
– Ok, Peace, consideră că începutul a fost făcut. Poţi să-mi spui John. Uite, abia am aterizat în Lagos şi mi-ar plăcea să-mi arăţi oraşul noaptea. Evident, nu chiar pe tot. Cam de aici până la un bar din apropiere.
– Eu termin la 11.30 pm, sau după ultimul client, Sir. În incinta restaurantului trebuie să vă spun Sir, a zâmbit ea ridicând din umeri. Astăzi păreţi ultimul client.

În România, ultimul client este un fel de “ultimul om”. Chelnerii pun scaunele pe mese, sting lumina, femeia de serviciu mătură ostentativ pe lângă el, etc. În Nigeria, se pare că ultimul client se bucură de o atenţie specială.

Albul plăteşte

Peace s-a mişcat repede. Nici nu am terminat bine a doua bere, când şi-a făcut apariţia. Într-o rochie înflorată, decoltată cu tupeu şi mărgele colorate. Rujată, machiată, parfumată. Brăţara de deasupra gleznei avea aceeaşi nuanţă ca rujul. Am remarcat asta atunci când a ridicat piciorul, chipurile pentru a-şi aranja pantoful.

Am ieşit din hotel.

Toate hotelurile din Lagos sunt împrejmuite cu ziduri înalte, ca de fortăreaţă. Accesul se face printr-o poartă masivă, metalică de obicei, iar în ghereta portarului există cel puţin un poliţist înarmat. Nici nu am avut timp să las băieţilor de la poartă cîteva ţigări, că Peace a oprit deja un taxi. Era un Volkswagen Golf incert, model anii ‘80. Tabla arăta ca un cearceaf mototolit.

– Cât vrei până la Pat’s bar? a întrebat ea, aplecându-se spre geam. Avea un fund formidabil.
– Trei sute Naira, a răspuns şoferul. Asta însemna cam 3 $.
– Două sute, a zis Peace, aşezându-se pe bancheta din spate.

M-am aşezat lânga ea. Şoferul, îmbrăcat într-o cămaşă lungă până la genunchi, cu cipilică tradiţională pe cap, a tras aer în piept. A mai adulmecat o dată şi apoi a întors capul spre mine. Miroseam a insecticide, ştiu.

– Oh, un oyibos! Şase sute de Naira! Oyibos înseamnă alb, în slang-ul vorbit în Lagos.
– E prietenul meu, protestează Peace. Patru sute.
– Prietenul tau e oyibos. Cinci sute.
– E ok cinci sute, zic. Dă-i drumu’!
– Eşti nebun, mi-a zis Peace la ureche. Ăsta e un bandit, cursa face o sută.

Barul era la vreo trei străzi distanţă. De-o parte şi alta a intrării se agitau câţiva vînzători ambulanţi de prezervative, care-şi expuneau marfa pe nişte cartoane înalte de vreun metru jumătate. Probabil că erau toate “made in China”. În faţa lor, un blond şi un roşcat îşi trăgeau pumni. O prostituată cu picioare lungi îi privea plictisită fumând un joint. Avea nu doar părul vopsit galben, ci şi sprâncenele, ceea ce, în contrast cu pielea cafenie, îi dădea un aer voodoo.

Nu am putut să o privesc mai mult, deoarece Peace m-a împins în bar.

Continuarea, la ora 12