Daniela Cârlea Şontică
(dna Camio)

Într-o comună de câmpie din judeţul Buzău, Ţigănia, unde nu există iarnă fără viscol şi fără zăpadă adăpostită după case, garduri şi obstacole naturale, iarna grea din care abia am ieşit calendaristic nu a făcut decât câteva victime. Şi nu umane, din fericire. Doar câteva case răzleţe, situate mai în bătaia vijeliei, au fost acoperite de nămeţi şi doar animalele din două-trei gospodării au murit sufocate de zăpada care a acoperit grajdurile.

Primăriţa comunei, doamna Pampon, o femeie miloasă dar şi cu gândul la apropiatele voturi ce i-ar putea prelungi funcţia, a strigat către judeţ după ajutoare. Şi au venit câteva tiruri încărcate cu alimente în vreo trei rânduri. Pentru toată comuna.

În satul de reşedinţă unde ţiganii majoritari fac legea, primul tir n-a avut altă şansă decât să fie descărcat direct în curţile lor. Angajaţii Primăriei s-au baricadat degeaba, şi tot degeaba Poliţia locală se află în aceeaşi clădire cu Primăria, căci poliţiştii abia l-au scăpat cu viaţă pe nea Vasile, un sătean venit la centru să ia certificatul de deces al tatălui său proaspăt mort. Vinovat că i se dăduse drept consolare pentru doliul său un bax cu ulei din ajutoarele venite, bietul om a tremurat în sediul poliţiei vreo trei ore până să plece ţiganii care îl zăriseră.

Au căpătat şi adevăraţii sinistraţi câte o sacoşă cu una-alta, dar abia după ce s-a mai potolit ţigănimea.

Mai ţigăneşte s-au purtat însă nişte rumâni sadea din Viţelul, un alt sătuc al comunei, după ce a sosit într-o dimineaţă un alt tir cu alimente. Multă pâine de data aceasta. Părintele, om cumpătat şi cu scaun la cap, a descărcat totul în pridvorul bisericii şi a dat fiecăruia câte ceva, cumva echitabil după nevoi şi vârstă. Au primit oamenii până la câteva sute de pâini. Dar tot a rămas destulă. Considerând că e păcat să se strice şi că sătenii deja se îmbuibaseră, şi mai ales pentru că în sat nu erau cazuri de zăpezi cât casa, iar magazinele se puteau aproviziona deja, părintele a propus mulţimii:

– Haideţi să donăm pâinea care a rămas la casa de copii orfani sau la azilul cutare din judeţ.

– Ia lasă-ne în pace, părinte, e dreptul nostru, nu dăm nimic! – au sărit câteva femei care nu prea aveau ele drumuri pe la biserică în duminici şi sărbători. Au smuls din mâinile preotului cutiile, lăzile şi sacii şi le-au împărţit frăţeşte.

Fericite, cele şase femei care au reuşit să ia din mâna zgârcitului părinte pâinea pe care porcii lor urmau să o mânânce mucegăită au plecat acasă. Părintele a căzut pe gânduri, întorcând pe toate părţile sensul cuvintelor „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.

În muieri însă abia intrase demonul ajutoarelor. Dacă mai vine un tir şi ele nu sunt pe fază? Şi au început să-şi ia măsuri, fiecare stând de planton și urmărind maşinile care se aventurau să taie uliţele.

Cu toată vigilenţa lor, n-au observat la timp că, după câteva zile, alt tir a ajuns în faţa bisericii. Au aflat abia după ce alimentele fuseseră depozitate în pridvorul bisericii şi încuiate până când urma să apară preotul să le împartă. Părintele nu apărea însă aşa de repede cum ar fi dorit ele. Cele şase, ademenite de presupusele sacoşe cu ulei, pateuri şi macaroane ce le-ar fi revenit, au luat drumul comunei şi drept în poarta primăriei s-au oprit.

– Vrem ajutoarele! Preotul nu e acolo, dar marfa e înăuntru încuiată! Aşa nu se mai poate! Sunaţi-l pe preot să vină cu cheia!

Nu le-a dat nimeni satisfacţie, aşa că au plecat înverşunate spre sat. Uitându-se mai bine împrejur, pe cine văd? Pe nevasta epitropului, adică omul cu cheia bisericii. Femeia n-are de lucru şi le spune că are cheia chiar la ea. „Păi dă-ne-o!” „Nu, că mi-e ruşine de părintele, să vină el să vă dea”.

Nişte priviri agere și s-au înţeles pe loc: i-au rupt hainele de pe ea nevestei epitropului, i-au smuls cheia şi hop în pridvor. Ce frumoase şi multe erau ajutoarele! Şi aşa a cărat fiecare acasă cât a putut, până când au dat gata marfa ce încăpuse într-un tir.

Preotul care se dusese cu o treabă chiar la casa fiicei epitropului. Pe când încă era acolo părintele, a sunat gâfâind şi foarte agitată chiar nevasta epitropului, cea deposedată de cheie, ţipând în telefon de răsuna toată încăperea:

– Fata mea, a fost prăpăd la biserică, muierile nebune au luat tot, mi-au furat cheia şi au împărţit ajutoarele. Dar tot am apucat şi eu, mamă, câte ceva! Ce, eu eram mai proastă?

După câteva clipe de tăcere a intervenit părintele, alinând durerea doamnei epitropeasă:

– Lasă, tanti Ancuţo, fii mulţumită, măcar ai apucat şi matale ceva!…