Camionagiu

Stimaţi prieteni, vă scriu cu drag iarăşi din Vamă, care nu mai e ce-a fost.

În primul rând ţin să vă anunţ că am rămas fără bani, drept care fiind cam nehalit n-am energie să scriu minunatele texte de 4000 de semne cu spaţii cu care v-am obişnuit, chiar adictizat, dacă-mi permiteţi licenţa – care n-aţi luat BAC-ul să ziceţi mersi, hahalerelor.
Care sunteţi hahalere.

Am avut şansă de a palpa darwinismul, am văzut evoluţia în plin proces: limbricul de nisip – o vieţuitoare sfioasă şi inovensivă în anii trecuţi, care dormea încovrigată pe sub umbrelele de stuf rărit de vânt – a învăţat să meargă în două picioare şi face trotuarul străduţei principale, rostind mantra:

AI TE ROG UN LEU DE-O VODCĂ?

Şi sunt cu sutele!

Am încercat să câştig un ban din poanta cu FREE HUGS (eu să mă îmbrăţişez cu limbricii şi câţiva turişti străini să ne tragă-n poză, contra cost), însă după ce câţiva limbrici au vomitat pe mine urlând TE IUBESC, MAN!, am renunţat din motive prea complicat de explicat în situaţia mea digestivă precară.

Apoi mi-am dat seama îngrozit că fără bani nu mai am acces nici la sex, fiindcă fetele vamaioate nu cad pe degeaba la aşternut, nisip, groapă de gunoi şi nici la sărăcia de Club D’OR, ci doar pe bani peşin sau pentru o vodcă de 1 leu.

Dap, asta înseamă la ele sex liber…

Însă cu ocazia ieşirii spre plajă cu maşina, să văd şi eu răsăritul (o mizerie, dar să nu anticipăm) am realizat cât sunt de bogat.
Când am apărut la 4 dimineaţa pe străduţa principală, în Loganul meu roşu, m-am simţit ca un alb cu Rolex de aur la mână şi tricou Lacoste în piaţa de lângă aeroportul din Nairobi. Zeci de limbrici-zombi şi-au lipit buzele vineţii de geamurile mele jegoase urlând:

AI UN LEU, TE ROG, UN LEU DE-O VODCĂ!

Am deratizat cu lichid de parbriz, am pornit ştergătoarele, de-am aruncat slăbănogii în toate părţile, apoi am luat două fete să le plimb. De fapt voiau doar să doarmă puţin oriunde nu bate vântul, aşa că am profitat de ele: după ce le-am lăsat să doarmă vreo oră în portbagaj, le-am scos pe plajă cu câte-un carton de gât:

PENTRU UN LEU POŢI SĂ MĂ PURICEŞTI ÎN LOGAN!

În rest totul a fost aproape perfect, mai puţin câteva chestii ce ţin de organizare – normal, dooooh: deşi valurile erau minunate, pline de spumă şi pescăruşii probabil visători planau rotindu-şi capetele şi privind în apă perluţele de ochi ale micilor peşti, trăgea dinspre mare de mă durea umărul drept, fiind în drum spre nudiste. Un vânt infernal, de te îmbolnăvea!

A doua mizerie a fost cu răsăritul: dau să fac o poză bună cu telefonul şi un limbric urlă că aşa e în fiecare zi. Păi bine, gogule, eu am tocat atâţia bani să văd ce văd toţi ciumeţii?

Şi cea mai strigătoare la cer fază a fost cu întârzierea soarelui: am aşteptat răsăritul peste juma de oră, m-a zăpăcit rahatul ăla de bolerou, că o muzică bună nu băgau şi ei, şi când îmi pierdusem răbdarea şi luasem husele la perie după puricatul limbricelor, hopa apare şi soarele, fix ca la Bucale – deci ţeapă – arăta exact cum îl vedeţi din Herăstrău: portocaliu, umflat de somn şi traversat de păsări albe, totul pe fond bleu marin.

Ţeapă!