Dr. Ionuţ Şendroiu
Eram cu băieţii la cafea, pe punte, şi făceam mişto de Matt, un Texan din Houston care dădea la ton. Teoretic, pescuitul de ton te ajută să dai jos burta, deorece trebuie să arunci cârligul cît mai departe şi apoi să-l tragi înapoi cît poţi de repede. În plus, tonul este un peşte ce cîntareşte în medie 30 de chile, chestie care contribuie la dezvoltarea armonioasă a bicepşilor şi pectoralilor. Faptul că, după circa 10-15 minute de luptă, fiara reuşeşte de obicei să scape din cîrlig, îl obligă pe Matt să tragă un pumn în balustradă, ceea ce ar trebui să îi menţină în formă şi muşchii antebraţului. În ciuda tuturor acestor premise favorabile, silueta lui Matt se încăpăţîna să sugereze un gras transpirat, care se agita aiurea pe punte.

Cu gurile căscate
Noi tocmai ne întrebam cu voce tare cam cîţi peşti ar trebui să se lase prinşi pentru ca Matt să slăbească măcar 500 de grame, cînd ochii texanului şi-au dublat volumul. Cele trei-patru spinari mov care îi urmăreau voblerul prin valuri s-au întors brusc şi s-au scufundat, expunându-şi pentru o fracţiune de secundă burţile sidefii. O umbră întunecată, mare cât barca de salvare, se apropia vertiginos de suprafaţa. Mîinile lui Matt au început sa se mişte ca spiţele diligenţei din western-uri, trăgând din apă cîrligul gol.

Capul alungit al balenei a izbucnit la suprafaţă într-o explozie de stropi, lăsîndu-ne pe toţi cu gurile căscate. S-a răsucit tacticos, plesnind valurile cu înotătoarea uriaşă, plină de umflături negre, ca nişte cochilii de melci şi s-a întors cu burta în sus. Energia vitală transmisă de o fiinţă de asemenea dimensiuni îţi provoacă un sentiment greu de descris. Nu mai eşti decît mamiferul mic, ajuns în preajma unui animal gigant. Poate că aţi simţit fiorul ăsta la apropierea de vreun un elefant sau girafă, la zoo. Un instinct ancestral, pe care anii petrecuţi în birou l-au făcut uitat, iţi obligă organismul să descarce şoturi de adrenalină: rămîi nemişcat, cu privirea, auzul şi mirosul lipite de corpul gigantului. Simţi aerul intrînd în bronhii fizic, ca tentaculele unei caracatiţe, iar gura ţi se uscucă. Apropierea animalului mare îl face pe animalul mic să trăiască la intensitatea pericolului iminent. Eşti hamsterul care vede o pisică.

Cam atît de tare s-a apropiat balena de navă. Dacă cineva s-ar fi aplecat peste balustradă să vomite, ar fi stropit-o

Cu mîinile încleştate de balustradă, băieţii în salopete retrăiau probabil cam 0,1% din senzaţiile viscerale declanşate stămoşilor noştrii din peşteri de întîlnirea cu vreun mamut. Balena s-a scufundat, menţinînd cîteva secunde coada la suprafaţă, într-o atitudine plină de jemanfişism. Era o megapteră (balenă cu cocoaşă) de circa 7-8 m lungime. O doamnă, după aspectul regiunii de sub coadă. Dispariţia cetaceului a permis băieţilor să se exprime, în general prin exclamaţii de tip “wow!!!”. Mario, un sondor Italian, si-a scos mobilul din buzunar, pîndind cu coada ochiului momentul reapariţiei balenei, pentru a-şi face clasicul autoportret “io, în Atlantic, cu monstru’ pe fundal”. Albastrul oceanului şi-a schimbat din nou nuanţa, de data asta la doar cîţiva metri de babord. Mario a întins braţul cu aparatul, zîmbind cît putea el de cheesy spre obiectiv. În secunda aia am apucat să-l văd pe Jim, un vlăjgan din Newfoundland cum îşi prinde nările cu două degete. Balena a explodat afară din apă şi a pufăit, împroşcînd un suflu de vreo doi-trei metri înălţime, prin orificiul de pe ceafă.

Damful
Probabil că nici un om de pe Terra nu işi închipuie că respiraţia unei fiinţe care înghite o tonă de crustacee pe zi poate fi suavă, dar ca să îţi faci o idee despre halul în care pute, trebuie să fii acolo şi să nu ai nasul înfundat. E ca şi cum un ins care nu a mîncat toată viaţa decît hamsii strănută la jumătate de metru de tine, fără să pună mîna la gură. De fapt, tocmai acest miros i-a făcut pe biologii din a doua jumătate a secolului XIX să emită ipoteza că jetul ca de locomotivă cu aburi pe care îl produc cetaceele cînd ies la suprafaţă reprezintă de fapt respiraţia lor. Unul din primii cercetători care au susţinut şi probat această ipoteză a fost Emil Racoviţă, chestie de care, eu unul, sunt foarte mîndru.

Pînă la Racoviţă, oamenii de ştiinţă credeau tot felul de bazaconii despre natura suflului balenelor, iar oamenii simplii încă mai cred. De exemplu, Jim, care are acum 50 de ani şi a copilărit în Newfoundland printre poveştile cu iz de rom ale harponierilor şi pescarilor de cod, a crezut, pînă pe la vreo 20 de ani, că jetul acela provine de la faptul că balena ejaculează. Povestea masculului de balena albastră care o avea cît catargul de la iahtul patronului fabricii de peşte îi bîntuie şi acum imaginaţia. Într-o primăvară a scufundat două şlepuri la o singură erecţie, îi povestea taică-su’, seara, în loc de Motanu’ Încălţat…

PĂSĂRICAAAA! - ar fi spus nenea pozaru' din Eforie Nord

Concluzii, comentarii, păreri
“Fucking hell, man!” a remarcat Matt, privindu-şi mîndru voblerul pentru ton. “Dacă i se agăţa asta între fanoane, nu ştiu cum i-o mai scoteam d’acolo…!”.

“Fifty barrels of sperm, dude!” Jim găsise un tip care se angajase de curînd la noi şi nu ascultase încă povestea cu balenoiul care a ejaculat peste barja lui taică-su, în Marea Behring. “Batrînu’ însuşi a spălat puntea, că era matelot pe vremea aia”

Mario s-a uitat de cîteva ori la poză şi i-a dat delete, pînă la urmă. “Cazzo! A ieşit mişcată …”