Julius Constantinescu

Unul dintre cele mai trainice mituri legate de iulio-claudieni – alături, normal, de cel că Nero a dat foc Romei – este acela că împăratul Claudius ar fi fost retardat. Despre Nero nu sunt prea multe lucruri de spus – înainte să prigoneşti creştini, e bine să te gândeşti de două ori dacă ţii neapărat să-ţi pui în cap cea mai mare maşinărie de PR din toate timpurile. Cât de retardat a fost în realitate Claudius vom vedea însă mai jos.

Viitorul împărat Claudius suferea într-adevăr de un handicap de natură să creeze confuzie: era slab de picioare şi uşor bâlbâit. Cum pe vremea aia orice handicap fizic din naştere era automat asociat cu retardul mintal (în schimb, dacă îţi retezai trei degete când tăiai lemne, puteai trece în continuare drept un tip inteligent), nimeni nu şi-a mai bătut capul cu el. Claudius şi-a exploatat handicapul cât timp pe tronul Romei s-a aflat unchiul său Caligula, jucând perfect rolul unui retardat care n-ar fi putut emite niciodată pretenţia la purpura imperială (în familia lui Caligula speranţa de viaţă era extrem de redusă, Gaius fiind o combinaţie plăcută de demenţă, paranoia şi cruzime). Până şi mama sa, Antonia, era convinsă că fii-su e “un avorton schiţat în grabă de natură”; cât despre nepoţelul Caligula, una dintre plăcerile sale era să-şi bată joc de el în public. Datorită însă imaginii de nătâng pe care fusese nevoit să şi-o cultive, Claudius a reuşit să rămână singurul iulio-claudian cu legături directe spre tron rămas în viaţă în momentul în care Caligula a fost asasinat. Motiv pentru care pretorienii îndureraţi de pierderea lui Caligula (şi în special de salariile nesimţite pe care le ridicau de la el) l-au proclamat împărat (Claudius s-a simţit după aceea şi a inventat donativul, o mită oficială pe care împăratul o dădea soldaţilor ca să fie sigur că aceştia îl iubesc sincer).

Julius explicându-i lui Claudius ce ar fi trebuit să facă: 1. să nu se-nsoare; şi 2. să pună şef al pretorienilor un moldovean al dracului, gen Tetrius.

Chiar dacă unii autori antici au continuat să-l considere retardat (tonomatele pe sesterţi, cum le-am spune astăzi; Seneca, de pildă, îl considera doar o jucărie a nevestelor lui), cei mai mulţi i-au recunoscut extraordinara capacitate intelectuală. Suetonius, istoric relativ ostil cezarilor, îşi intitulează capitolul dedicat lui “Divinul Claudius” ( “Clau-gol”, i-am spune noi astăzi), iar Flavius Josephus spunea despre el că îi supravieţuise lui Caligula “îndeletnicindu-se cu studierea scriitorilor, mai ales a grecilor, căutând să evite orice fel de necazuri”. De altfel, Claudius nu doar citea, ci şi scria cărţi: a scris o istorie a Romei în 41 de volume, una a Etruriei în 20 de volume şi una a Cartaginei în 8 volume (la ultimele două, s-a spart în figuri şi le-a scris în greacă).

Ajuns împărat, Claudius s-a dovedit a fi nu doar un tocilar jenant, ci şi un împărat de succes. A transformat administraţia imperiului într-o mare cancelarie, numind în funcţii liberţi competenţi (ceea ce noi numim astăzi “tehnocraţi”), a făcut lucrări publice de anvergură (de pildă, a reconstruit portul Romei, Ostia, făcându-l funcţional pentru cerinţele de la acea vreme), a cucerit Bretania şi a avut o activitate legislativă diversă şi considerată, în general, ispirată.

Spre bătrâneţe au existat, totuşi, două momente în care lui Claudius i-a luat într-adevăr Jupiter minţile: primul, când s-a însurat cu Agrippina (care avea să-l bage în pământ – la propriu, nu aşa, cum se alintă bărbaţii din ziua de azi), iar al doilea, când l-a adoptat pe fiul acesteia, un băieţel drăguţ şi bucălat pe care-l chema exact ca pe programul ăla de ars cd-uri.

Citeşte şi:
”Adevărul” despre Caligula
Evenimentul zilei de ieri