Julius Constantinescu
Transilvania Jurnal, ’98 – ’99*

Dau o mătură cu piciorul, dispersez puţin cojile de seminţe, cât să mă aşez. Fata de la non-stopul de peste drum nu mai încuie poarta în urma mea. De altfel, nu e singură: e cu prietenul ei. Stă prin zonă, probabil, şi îi ţine de urât noaptea. Îmi mai aruncă o privire din când în când, după care se obişnuiesc cu mine şi îşi reiau liniştiţi activitatea de pupat/sporovăit.

E cinci şi ceva, ies câinii la încovrigat. De undeva de după un cămin apare o căţea, urmată de doi maidanezi cam costelivi. Se opresc la colţ şi unul din ei mă latră, cam cu jumătate de gură. „Apă minerală?”, zic. Fata de la magazin şi prietenul ei se întreabă dacă sunt anormal la cap sau doar băut. Câinii dispar după nişte tomberoane. Întotdeauna am fost curios dacă dimineaţa, când se trezesc, mai întâi scotocesc prin gunoaie şi apoi se încovrigă sau invers.

Am un walkman cu radio şi schimb mereu frecvenţa, până găsesc o piesă care îmi place. Nu se aude grozav în groapa asta, pe Cojocnei, stradă de cămine muncitoreşti. Îl las pe CD Radio. Uite şi al doilea client din dimineaţa asta – brutarul de la brutăria din apropiere. Abia când îl văd, îmbrăcat în şorţul lui alb, realizez că miroase a pâine. Mă mir că nu mi se face poftă, în general sunt pofticios. Îşi ia o bere şi o bea în picioare, fără grabă, cu înghiţituri mici şi aşezate. După fiecare înghiţitură se şterge, meticulos, cu dosul palmei. Îi ia cam zece minute să-şi termine berea, scutură sticla în jos şi o aşează în ladă. Îşi îndeasă boneta pe cap şi se depărtează agale, cu mişcări la fel de scurte şi precise ca cele cu care-şi băuse berea.

Încep să se aprindă tot mai multe lumini în căminele din jur: e ora de trezire a proletariatului. Prima iese o femeie. Pare să aibă în jur de 50 de ani, dar nu m-ar mira să n-aibă nici 40, pe-aici nu se trăieşte uşor. E prost îmbrăcată şi pare să nu se fi trezit bine.
Următorii nefericiţi pe care dimineaţa îi scoate din jobenu-i lăptos sunt tot femei. Una dintre ele e chiar tânără, cred că e cam de vârsta mea. E îmbrăcată în nişte pantaloni negri mulaţi, foarte ieftini. Bluză ştearsă, la fel de ieftină, sandale cu talpă groasă. Nu e urâtă, aşa că o îmbrac elegant: o rochie lungă, neagră, decoltată dar nu foarte, crăpată în partea dinspre mine. Pantofi negri, cu toc. O duc la coafor: optez pentru un coc la spate, să-i lase profilul liber. Sunt mândru de mine: e chiar frumoasă. Caut la repezeală la radio o piesă romantică, pentru atmosferă. Când ajunge în dreptul meu, se îndreaptă puţin: nu ştie că o aranjasem deja, că o făcusem frumoasă, că nu e dimineaţă, ci acum se înserează, că nu merge la lucru, ci tocmai o scoate cineva şi pe ea în oraş. În timp ce o petrec cu privirea, din sens opus apare o alta. Acum vine acasă. E una dintre fetiţele de pe Feleac, o ştiu, am văzut-o nu o dată pe marginea autostrăzii. E la fel de prost îmbrăcată, doar că mai scurt şi mai decoltat. Curvele ieftine au un fel de uniformă a lor, toate sunt îmbrăcate aproape identic. Mă miră că a venit pe jos, de obicei le aduc acasă taximetriştii. Cursa o plătesc în natură. Poate a avut client prin apropiere.

În sfârşit, primul bărbat. Sincer, mă aşteptam la un bărbat masiv, aspru, colţuros, care trage cu duşmănie dintr-o mahorcă puturoasă. Când colo, primul proletar pe care strada Cojocnei l-a aruncat afară în dimineaţa zilei de 10 mai n-avea nimic din toate astea – sărit puţin de 30 de ani, cu un început de chelie şi unul de burtică, omul avea un aer mai degrabă bonom. Nu ştiu dacă el m-a invidiat pentru faptul că la ora aia stăteam pe bordură şi beam apă minerală, dar eu l-am invidiat sincer: cum mama dracului poţi avea aerul ăla degajat când mergi, cu noaptea-n cap, la slujbă? Pe mine numai gândul că mâine trebuie să merg la serviciu mă bagă-n boală de cu seară. Doamne, mi-ar plăcea să lucrez măcar la un săptămânal, dacă nu la un bilunar sau, de ce nu, la un almanah anual! (s-a împlinit, dobitocule: nu mai lucrezi nicăieri – n. Julius 2011).

Se apropie un taxi şi mă roade curiozitatea să văd cine se mai întoarce la ora asta acasă. Mă ridic şi mă prefac că vreau să trec strada. Taximetristul încetineşte, aşa că mă aşez înapoi. Mă înjură mai mult ca sigur, îi răspund în gând şi mă zgâiesc fără nici o jenă. E o fată în taxi, apuc doar să văd că e aranjată, frumuşică şi, culmea, are un coc la spate! Îmi termin apa minerală, predau sticla, că o luasem fără garanţie, şi mă duc să mă culc. Câţiva muncitori grăbiţi trec pe lângă mine în sens opus, tăcuţi şi blazaţi. Nu ştiu că pe urmă merg în paradis.

* Luat de pe blogul lui Sare’n Ochi, băiatul care a plecat acasă cu arhiva TRJ când s-a închis prăvălia. Din când în când ţine să mă facă de râs publicând câte o prostie scrisă de mine acum 10-12 ani.