Julius Constantinescu

La finalul unui meci de fotbal, jucătorii părăsesc terenul şi pleacă la vestiare; imediat, locul lor este luat de antrenorii celor două echipe şi de reporteri, care le iau interviuri la cald. În fine, când protagoniştii meciului se retrag, pe gazon coboară, din înaltul tribunei oficiale, marii mahări: patroni de cluburi, finanţatori, preşedinţi, oficiali. Tribunele încep să se golească, fotbaliştii, antrenorii şi oficialii pleacă să sărbătorească la restaurante de lux, iar reporterii, fericiţi că au obţinut declaraţiile, pleacă în galop spre redacţii să-şi scrie materialele. Este momentul în care vipurile de mâna a doua, personajele de fundal ale tribunei oficiale, profită pentru a pune stăpânire pe teren. Se plimbă plini de importanţă de colo-colo, clamându-şi dreptul la fărâma lor de celebritate în faţa puţinilor spectatori întârziaţi, care încă mai vociferează în tribune.

Meciul dintre Rapid şi Universitatea Craiova se terminase de mult; prin faţa galeriei craiovene se perindaseră deja antrenorul Ştiinţei, fosta glorie a Ştiinţei Ilie Balaci şi George Copos (întâmpinat cu urale şi cu scandarea “UTC, forţa UTC!”; după câteva momente confuze, când a înţeles că nu-i cere nimeni bani, s-a întors şi ne-a făcut prieteneşte cu mâna). Mai trecuseră, apoi, câţiva oficiali de la federaţie, fostul fotbalist Ionuţ Stancu şi doi chelneri care târau după ei o naveta de apă minerală (remarcabil a fost că au reuşit totuşi să traverseze terenul mai repede decât atacanţii Universităţii; poate n-ar fi fost rău să le pună careva în braţe o navetă fraţilor Costea şi să le zică: “Băi, ia căraţi voi berea asta până la Coman şi, când ajungeţi, băgaţi şi mingea asta-n poartă, dacă tot sunteţi acolo”). Instalaţia de nocturnă se stingea încet, încet când pe gazon şi-a făcut apariţia, coborând de la oficială, un mini-VIP întârziat, un bărbat cu totul şi cu totul special. Purta nişte pantofi lucioşi remarcabili, pantaloni negri, strânşi, care aproape plezneau în partea dorsală, extrem de proeminentă, şi un tricou negru care se mula peste o burtă imensă; părul, înmuiat fără zgârcenie în gel, avea acea pieptănătura clasică a fantelui de cartier cu care probabil sunteţi familiarizaţi dacă nu locuiţi chiar în centru. În fine, toată această capodoperă vestimentară era dublată de o călcătură excentrică, datorată, cel mai probabil, fie pantalonilor foarte strânşi, fie unei clisme recente.

Mergea alene şi mânca seminţe, pe care le scotea din buzunarele pantalonilor şi le arunca de departe în gură, cu o dexteritate ce trăda o practică îndelungată. Când s-a oprit în dreptul galeriei, aşa, într-o doară, dar în fapt pentru a putea fi mai bine admirat, l-am recunoscut: era Ogică, celebrul jucător la Loto, regele probabilităţilor, magicianul celor 49 de numere. Galeria l-a salutat cu urale, iar un ultras oltean din primul rând şi-a exprimat cu căldură admiraţia: “Ogică, nu vrei să-ţi dau şi io un număr?”.

Ia-ţi o pungă de seminţe şi citeşte şi:
Derby însângerat la Rogojeşti
Despre dragoste, Borcea si alti demoni
Mâncarea campionilor