Julius & Eftimie

Când m-a sunat Eftimie vineri seara să mă anunţe că a doua zi urmează să vină la Bucureşti m-am bucurat foarte mult, fiindcă Ovidiu e ca un frate pentru mine şi cu toţii ştim câtă bucurie ne aduc rudele din provincie care vin în vizită sâmbăta.

Iată-mă aşadar sâmbătă după-amiaza arătându-i fratelui meu Ovidiu frumuseţile Bucureştilor. Chiar dacă nu am reuşit să găsim crâşma aia unde „anul trecut aveau bere la 3 lei, mă, p-aici pe undeva e sigur”, Curtea Berarilor i s-a părut un obiectiv turistic demn de vizitat, iar timpul îndelungat în care am zăbovit acolo mi-a sugerat că nu s-a înşelat câtuşi de puţin. Am fost surprins să constat că între Ovidiu şi chelnerul care ne servea s-a creat în scurt timp o legătură foarte puternică, cei doi lăsând impresia că se cunosc de-o viaţă. Practic, cu excepţia primei halbe, Ovidiu nu a mai fost nevoit să comande, chelnerul apărând în spatele său cu o nouă bere cu o precizie care, recunosc, m-a înspăimântat.

Pe la a cincea halbă, Ovidiu a decis că nu se mai suie la volan fiindcă „n-am chef să rămân fără carnet, nu-i cunosc pe poliţiştii de-aici”. Aş dori să precizez că Eftimie conduce un fel de cutie de conserve în care îşi poate pierde cu uşurinţă viaţa dacă se loveşte de bordură.

Cum la vila Daily Cotcodac nu-l puteam culca (aveam party cu fotomodele în seara aia şi Camionagiu fusese foarte clar: „Băi, fără beţivi care vomită în piscină, aduc fete una şi una, n-am chef să ne facem de râs”), mi-am stors creierii în căutarea unui om bun căruia să i-l pot pasa pe Îndrăgit fără să mă ciocnesc de un refuz categoric. „În ultimă instanţă”, mi-am spus, „îl duc într-un bloc, sun la întâmplare la o uşă şi fug”. Nu a fost nevoie fiindcă mi-am adus aminte de un om bun, poate cel mai bun om pe care mi-a fost dat să-l cunosc în ultima vreme. Acest om este Chinezu.

I-am cerut lui Efu cheile cutiei de conserve, am plătit şi i-am zis scurt: „Te duc la Chinezu, a zis că vrea neapărat să te vadă!”. Ţin să precizez că băusem doar cafea şi apă minerală, eu ducând o viaţă cumpătată, specifică vârstnicilor. Chelnerul m-a privit cu o ură nedisimulată, bacşişul pe care i l-am lăsat fiind incomparabil mai mic decât suma cu care spera să-l încarce pe noul lui prieten din provincie.

Cu Chinezu nu m-am întins mult, refuzând invitaţia „la un crap şi nişte berici” din două motive: pe de o parte, de frică să nu se răzgândească sau să mă dea la un moment dat pe uşă afară cu tot cu Îndrăgit, iar pe de alta fiindcă am suficientă experienţă să nu intru în casa cuiva pe care nu l-am văzut niciodată la băutură. Aşa că am băgat un pretext penibil, cum că mă aşteaptă prietena mea să ieşim în oraş – vă daţi seama, cine ar crede ceva aşa stupid? – şi am şters-o englezeşte.

Mai departe, evident, nu ştiu ce s-a întâmplat, aşa că îl voi lăsa pe Îndrăgit să povestească. Va trebui să avem încredere în memoria lui.

•••

Câteva ore mai târziu aveam să regret enorm decizia de a rămâne peste noapte în Bucureşti.

Am băut şi noi câteva beri, am băut nişte whiskey şi toate păreau ok. Pe la miezul nopţii Chinezu şi-a trimis copiii la culcare, a dat un şut prietenos câinelui şi apoi a început să se uite ciudat la mine. Am început să mă simt inconfortabil iar lucrurile abia începeau să se înrăutăţească. A dispărut cinci minute şi s-a întors cu o pereche de chiloţi negri soioşi. “Dezbracă-te!”, mi-a poruncit cu o voce stridentă.

Am început să tremur şi să plâng, dar n-am avut puterea să mă opun. Ăsta e genul de om care convinge zeci de bloggeri zilnic să dea retweet la tot felul de prostii, campanii cu Drumul Mingii, campanii cu Satul Prunilor, campanii cu Teatrul Masca. În timp ce mă dezbrăcam a dispărut din nou şi s-a întors cu o sticlă de ulei de măsline. M-a pus să mă ung pe tot corpul în timp ce-şi muta mobila prin sufragerie.

Apoi m-a provocat la un meci de lupte greco-romane. Şi eu, şi el, în chiloţi negri, ne-am războit pe covorul persan din sufragerie. Am încercat să fug, să mă sui pe bibliotecă, dar n-am avut succes, mâinile îmi alunecau din cauza uleiului. Am văzut cu ocazia asta colecţia de cărţi cu istoria imperiului roman şi abia atunci mi-a picat fisa, de ce tot se lăuda el pe bloguri că-i plac romanii.

Şi-acum urmează partea sinistră.

Ei bine, când e de bătaie, Chinezu trişează. Al dracu’, când să-i faci un dublu Nelson, dă cu cotul. Aşa ceva nu se face, ori luptăm ca bărbaţii, ori facem rugby pe parchet! Ruşine, Chinezule!

•••
Duminică seara m-a sunat Eftimie. Tocmai îi citisem textul şi încercam să-mi alung din minte imaginea luptei cu Chinezu – ambii în chiloţi negri, cu trupurile unse cu ulei de măsline. I-am respins apelul şi i-am dat mesaj: “dă sms, dacă îţi aud vocea cred că vomit”.